— Nu-mi amintesc.

  — încep să mă liniştesc, spuse Ştefan şi-şi trecu batista pe frunte.

  Îşi scosese haina şi se aşezase pe covor, rezemându-şi capul de fotoliu.

  — Deci, nu vine de-acolo, din vreo carte citită sau povestită, continuă el înseninându-se. Mai degrabă este o nălucire a mea…

  Ioana se aşezase pe scăunaşul din faţa oglinzii.

  — Dar, în orice caz, tu crezi că s-ar putea întâmpla aievea un asemenea lucru? stărui el. Crezi că o maşină poate să dispară fără urme…?

  — De ce nu?! făcu Ioana, întorcându-se ca să-l poată privi mai bine.

  — Ştiam eu de ce te iubesc atât de mult, şopti Ştefan, înseninându-se.

  — Dar ce s-a întâmplat cu maşina? De ce m-ai întrebat dacă cred cu adevărat…?

  — Nu ştiu ce-am avut astăzi. Poate pentru că îmi adusesem aminte de copilărie. Poate pentru că văzusem arborii aceia mari, crescuţi pe locul bălţilor. Sădisem şi eu un pom acolo, când eram în liceu… Mi s-a părut că văzusem o maşină. Ceva mai mult. Mi s-a părut că ştiam ce se va întâmpla cu maşina aceea; exact la miezul nopţii, trebuia să dispară. Am fost obsedat toată seara de maşina aceasta pe care o văzusem, deşi nu se afla acolo, în pădure, şi care trebuia să dispară la miezul nopţii. Ştiam că va dispărea şi că nu o voi mai revedea toată viaţa. Şi gândul ăsta mă întrista într-un chip neînţeles, gândul că n-am s-o mai revăd toată viaţa… Din fericire, exişti tu, adăugă zâmbind înseninat. Şi la 15 iulie suntem la Predeal, pe munte…

  „Se întâmplă ceva, în noaptea de Sânziene, îşi aminti Ioana pătrunzând în răcoarea patului. Domnişoara Iulia.”

  — în fond, tu crezi cu adevărat în toate lucrurile acestea? îl întrebă. Crezi în Piatra Filosofală, în magie şi în miracolele din noaptea de Sânziene?

  Cum se întâmpla adesea, Ştefan nu-i răspunse.

  — Mi s-a făcut dor de munte, vorbi ridicându-se brusc de pe covor.

  — Poate se repetă anul decisiv, spuse Ioana.

  Nu înţelegea ce o îndemnase să spună cuvintele acestea, dar îi părea bine că le spusese, şi zâmbi. Ştefan se oprise în dreptul ei, lângă pat, şi o privea.

  — Care an? o întrebă. 1923 sau 1919?

  — Anul decisiv, repetă Ioana, când ai fost singur pe munte. Când erai în liceu şi ai fost singur pe munte…

  Îşi dădea seama că încurcă două mari evenimente din viaţa lui Ştefan, dar nu se corectă. Aştepta s-o corecteze el, aşa cum făcuse chiar din primele zile de căsătorie. „Asta se petrecea în 1928, în vara când m-am întors de la Paris, începea el să povestească. Aveam atunci…” Şi spunea repede câţi ani avea. îi arătase într-o zi fotografiile din liceu. Ştefan alesese una, care arăta un adolescent frumos, cu ochii mari şi părul tuns cu breton pe frunte. „Asta e din 1919, îi spusese. Aveam atunci 17 ani. Eram în ultima clasă de liceu. Atunci când am urcat la cabană cu Ionel…” Ioana luase fotografia şi o privise îndelung. îşi aminti deodată timpul ireal al logodnei. Ştefan îi povestise întâmplarea de la cabană câteva zile după ce se logodiseră. Aventura avusese loc în primăvara 1919, cea dintâi primăvară după război. Ştefan cu Ionel Paraschivescu şi încă alţi trei colegi n-au mai avut răbdare să aştepte vacanţa de vară ca să urce Bucegii. De câţiva ani nu visau decât la asta: să vadă munţii. Dar ţara era ocupată de germani şi războiul continua, an după an. Când, în noiembrie, se încheiase armistiţiul, era prea târziu să încerce aventura. Au încercat-o în martie, păcăliţi de o primăvară timpurie la Bucureşti. Crestele munţilor se zăreau încă înzăpezite; dar la poale era cald, senin. I-a apucat viforul când ajunseseră sus, pe Pietrele Arse. Rătăciseră drumul. Abia pe seară au nimerit la o cabană a funicularului care transporta lemne. Au spart lacătul de la uşă şi au intrat. Au aprins focul şi, pentru că aveau mâncare din belşug şi chiar o sticlă mare cu rom, s-au înveselit repede. Apoi s-au culcat, cum s-a nimerit, pe duşumele. Dar către miezul nopţii i-au trezit din somn glasuri de oameni în faţa uşii. Zăpada se adunase până dincolo de clanţă şi uşa nu putea fi deschisă decât opintindu-se şi cei dinlăuntru. La început le-a fost frică, dar oamenii stăruiau. Erau muncitori din vale, de la lemne, şi cunoşteau cabana. S-au bucurat că i-au găsit pe ei acolo.

  — Avem un mort cu noi, le-au spus. îl tot cărăm de astă-seară, de la şase. Iar dacă-l lăsăm în drum, îl mănâncă lupii până dimineaţa. Aşa că l-am adus aici… Şi e mai bine dacă sunteţi şi dumneavoastră… Apoi le-au mulţumit şi au plecat. Dimineaţa trebuiau să fie la lucru, în vale.

  — L-am vegheat toată noaptea, fără să vrem, îi povestise Ştefan. Şi dimineaţa au venit oamenii din sat şi l-au încărcat într-o sanie… Dar lui Ionel i-a fost frică. Nu privea deloc în spatele lui, unde ştia că era mortul. A terminat el singur sticla de rom. Şi spunea mereu: „Mă, să nu mă lăsaţi! Orice s-o întâmpla, să nu mă lăsaţi…!” Săracul Ionel! El n-avea cum să ştie, atunci…

  — Când am fost singur pe munte, vorbi Ştefan începând să se dezbrace absent, nu mai eram în liceu. Asta se petrecea în 1923…

  Ioana îl asculta cu ochii pe jumătate închişi, zâmbind. „Anul decisiv”, îşi repeta ea. Atunci, în 1923, când avea 21 de ani şi-şi pregătea licenţa, Ştefan fugise de-acasă. Găsise chiar un vapor de marfă care să-l ducă, clandestin, până la Constantinopol. Dar înainte de fugă, venise să-şi ia rămas-bun de la Carpaţi. în primul lor drum împreună pe munte, îndată după căsătorie, Ştefan îi arătase cărarea pe care o urcase atunci, înainte de fugă. „Parcă timpul n-ar fi trecut pe aici, îi spusese. Stâncile, brazii, iarba, cerul au rămas pe