cît e ceasul, e mai mult decît probabil ca individul să fie unul pus de poliţie să te tragă de limbă? Glumeeesc! Am glumit numai! Se strînge tot, îşi încruntă sprîncenele şi ochii îi fug în dreapta şi în stînga: Nu-i aici în sală, din întîmplare, vreun Alperon căruia trebuie să-i facem cinste? Sau vreun Abutbul? Dintre băieţii lui Dede, careva? Beber Amar nu-i aici? Careva din rudele lui Boris Elkosh? Poate că Tiran Shirazi e întîmplător în sală, ne face onoare cu prezenţa lui? Ben Suthi? Familia lui Hanania Elbaz? Eliahu Rustashvili? Shimon Buzatov?

Aplauze slabe se alătură treptat la spusele lui. Mi se pare că ele îi ajută pe oameni să scape de paralizia care i-a cuprins cu o clipă mai devreme.

— Nu, strigă el, să nu mă-nţelegeţi greşit, nu fac decît să verific, Netania, e o patrulare preliminară! Eu, întotdeauna cînd am spectacol pe undeva, înainte de orice caut despre locul respectiv pe Google-primejdii…

Şi în momentul ăsta, pe neaşteptate, oboseşte. E ca şi cum s-ar goli dintr-odată de sine însuşi. Îşi pune mîinile în şolduri şi gîfîie. Ochii îi sînt sticloşi şi îngheţaţi în gol, coagulaţi pe faţa lui ca ochii unui bătrîn.

Mi-a telefonat cu vreo două săptămîni în urmă. La unsprezece şi jumătate seara. Tocmai mă întorsesem de la plimbarea cu căţeaua. S-a prezentat. Era un fel de aşteptare încordată şi solemnă în glasul lui. N-am răspuns acestei aşteptări. S-a zăpăcit şi m-a întrebat dacă sînt eu, şi dacă numele lui nu-mi spune nimic. I-am spus că nu. Am aşteptat. Am oroare de oamenii care mă supun la ghicitori de felul ăsta. Numele, tocmai, mi se păruse cunoscut, vag cunoscut. Nu era cineva pe care să-l fi cunoscut prin munca mea, de asta eram sigur: sentimentul de respingere pe care îl încercam era de cu totul altă natură. E cineva dintr-un cerc mai intim, m-am gîndit, cu o mai mare capacitate să mă rănească.

Ai, mă doare, a rînjit el, eram sigur că mă ţii minte… Avea un sarcasm mocnit şi glasul îi era niţel răguşit, şi o clipă am crezut că e băut. N-avea grijă, a spus el, o să fiu scurt. Şi aici a chicotit: Eu sînt întotdeauna scurt, nici măcar un metru şaizeci, cînd o să mor o să mă îngroape printre cantităţile neglijabile ale neamului.

Ascultă, am spus, ce vrei de la mine?

El a tăcut surprins. Iar a întrebat dacă sînt eu. Am o rugăminte la tine, a spus, şi într-o clipă s-a concentrat şi a vorbit la obiect: Ascultă şi decide, şi nu-i nimic dacă spui nu. No hard feelings, şi asta nu-i nici ceva care să-ţi răpească mult timp, numai o singură seară. Plătesc eu, bineînţeles, cît o să-mi spui, nu mă tocmesc cu tine.

Şedeam în bucătărie şi încă mai ţineam în mînă zgarda căţelei. Ea stătea, fără puteri, cugetînd, mă privea cu ochii ei de om, ca şi cum s-ar fi mirat că încă nu întrerup convorbirea.

M-a cuprins o istovire stranie. Am simţit că între mine şi omul acela are loc în paralel încă o conversaţie, un dialog ascuns, şi eu sînt prea lent ca să-l înţeleg. El părea să aştepte un răspuns, dar eu nu ştiam ce doreşte de la mine. Poate că-mi ceruse de-acum şi eu n-am auzit. Ţin minte că mi-am privit pantofii. Ceva în ei, felul în care erau îndreptaţi unul spre altul, m-a sufocat deodată.

Traversează încet scena către un fotoliu care se află la marginea ei din dreapta. E un fotoliu mare, roşu, jerpelit. Poate că şi el – ca şi vasul mare de aramă – e o rămăşiţă dintr-un spectacol care s-a jucat cîndva în sala asta. El se lasă să cadă în fotoliu cu un oftat, se cufundă în el tot mai mult, încă o clipă şi o să fie înghiţit de fotoliu cu totul.

Oamenii îşi aţintesc privirile asupra paharelor lor, agită uşurel vinul din ele, scormonesc distraţi în străchioarele cu arahide şi fistic.

Tăcere.

Şi apoi – chicoteli înăbuşite: arată ca un copil într-un fotoliu pentru uriaşi. Observ că sînt unii care se feresc să rîdă cu poftă şi chiar se feresc de privirea lui, ca şi cum s-ar teme să nu se încurce în vreun proces lăuntric întortocheat pe care omul îl poartă cu sine însuşi. Poate că simt, ca şi mine, că într-un fel oarecare s-au implicat de-acum în acest proces interior, după cum şi cu omul însuşi s-au încurcat mai mult decît ar fi vrut. Încet-încet cizmele lui se înalţă, îşi dezvăluie ochilor noştri tocurile înalte, niţel feminine. Chicotele se înteţesc, se agaţă unul de altul, rîsul inundă sala.

Dă din picioare şi din mîini ca unul care se îneacă, şi zbiară şi se îneacă, şi, în cele din urmă, se smulge din adîncurile fotoliului, se năpusteşte şi se opreşte la cîţiva paşi de fotoliu, gîfîie şi priveşte fotoliul cu teamă. Publicul rîde cu un sentiment de uşurare – ăsta e slapstick din cel vechi şi bun – iar el îndreaptă către spectatori o mutră menită să deştepte groază, iar ei rîd şi mai tare. În sfîrşit binevoieşte şi el să zîmbească, se îmbibă de rîsul care se revarsă asupra lui. Din nou acea duioşie neaşteptată face ca faţa lui să pară mai fină, iar publicul îi răspunde, se îndulceşte faţă de el fără să vrea, şi el, comediantul, clovnul, măscăriciul, se lasă în voia oglindirii zîmbetului lui pe feţele spectatorilor, o clipă aproape că s-ar putea bănui că el chiar crede în ceea ce vede.