Şi din nou, ca şi cum n-ar fi în stare să îndure nici măcar pentru o clipă simpatia, gura i se strînge într-o linie subţire, scîrbită. Grimasa asta am mai văzut-o aici mai devreme: cu o mişcare fulgerătoare, micul rozător se muşcă pe sine însuşi.

Cer iertare că dau buzna în felul ăsta în viaţa ta, mi-a spus în acea convorbire telefonică nocturnă, dar am sperat cumva că datorită acelui, ştii tu, har al tinereţii – iarăşi era sarcastic – se poate totuşi spune că am început împreună, iar tu, uite-aşa, ai continuat în direcţia ta, jos pălăria, mă bucur pentru tine. Aici s-a oprit o clipă, a aşteptat să-mi amintesc, să mă trezesc în sfîrşit. Nu putea să-şi dea seama cu cîtă înverşunare ţin eu la letargia în care trăiesc, şi cît de violent pot să fiu faţă de cine încearcă să mă despartă de ea.

Îmi trebuie un minut, nu mai mult, să-ţi explic, a spus. Mi-ai dedicat un minut din viaţa ta, de acordeon?

Un om de vîrsta mea, pe cît se pare, şi vorbeşte argou de oameni tineri: nimic bun nu e de aşteptat din partea lui. Am închis ochii şi am încercat să-mi amintesc. Harul tinereţii. Din ce tinereţe vine el spre mine? Din copilăria petrecută la Ghedera, din anii în care am pribegit împreună cu părinţii mei, din cauza îndeletnicirilor lui taică-meu, între Paris şi New York şi Rio de Janeiro şi Mexico City? Sau poate din perioada în care ne-am întors în Israel şi am învăţat în liceu la Ierusalim? Am încercat să gîndesc repede, să mă eliberez de mine însumi. Vocea asta tîra după ea o apăsare, umbre ale sufletului.

Spune-mi, a izbucnit el pe neaşteptate, te prefaci, sau ai devenit prea important pentru… ca să … Cum de nu-ţi aminteşti?

De mult nu mi-a mai vorbit nimeni în felul ăsta. Era ca şi cum ar fi suflat peste mine o adiere de aer curat şi pur şi m-ar fi spălat de dezgustul pe care mi-l deşteaptă respectul vid de orice conţinut care mă înconjoară în general, chiar şi trei ani după ce m-am retras din activitate.

Cum se poate uita aşa ceva? A continuat să spumege împotriva mea: un an întreg am învăţat împreună la Kalcinski, acela din Bait-Vagan, şi după aceea mergeam pe jos la autobuz…

Încetul cu încetul cîte ceva a început să-mi revină în memorie. Mi-am amintit de mica locuinţă în care era întuneric chiar şi la amiază, şi apoi mi-am adus aminte şi de profesorul morocănos, care era foarte înalt şi slab şi adus de spate, şi care uneori mi se părea că ţinea tavanul pe umeri. Eram cinci sau şase băieţandri lipsiţi de talent la matematică; ne adunaserăm de la cîteva şcoli din oraş să luăm împreună lecţii particulare.

A continuat să vorbească zbuciumat, să-mi amintească lucruri uitate, să se arate jignit. Îl ascultam şi nu-l ascultam. N-aveam putere pentru asemenea intensităţi sentimentale. Am trecut cu ochii peste lucruri din bucătărie pe care trebuie să le repar, să le văruiesc, să le ung, să le astup. În limbajul Tamarei, obligaţiile astea cotidiene se cheamă „închisoarea obligaţiilor domestice“.

M-ai şters din memorie, a spus el uluit.

Regret, am mormăit eu, şi abia cînd m-am auzit pe mine însumi am ştiut că într-adevăr aveam ce să regret. Căldura glasului meu mi-a dezvăluit, şi din căldura asta a apărut şi s-a apropiat de mine, copilul acela, trăsătură după trăsătură, copilul cu pielea foarte albă şi foarte pistruiat, pe obrajii lui erau pistrui lîngă pistrui. Un copil scund, pirpiriu şi cu ochelari, cu buze groase şi revoltate şi neliniştite. Un copil care vorbeşte repede şi e întotdeauna puţin răguşit. Şi imediat mi-am adus aminte că, în pofida pielii lui foarte albe şi a pistruilor trandafirii, părul lui creţ era negru ca smoala şi bogat, iar contrastul ăsta dintre culori făcea asupra mea o impresie cu totul deosebită. Te ţin minte, am spus pe neaşteptate, sigur, mergeam împreună… Nu-mi vine să cred că am putut să… chiar în halul ăsta…

Slavă Domnului, a oftat, mă gîndeam de-acum că te-am născocit.

— Şi bună sea-a-ara, frumoaselor şi încîntătoarelor din Netania, se învîrte şi zburdă din nou pe scenă şi din nou ţăcăne cu tocurile cizmelor lui. Vă ştiu eu, fetelor, vă ştiu bine, pe dinăuntru vă ştiu… Ce-ai întrebat, domnul de la masa treisprezece? Eşti obraznic mătăluţă, ţi s-a mai spus? Se încruntă şi o clipă arată ca şi cum ar fi într-adevăr jignit: Nu, pentru că să vii la un om ruşinos şi interiorizat ca mine cu o asemenea întrebare indiscretă!… E limpede că am avut fete din Netania! exclamă el cu voioşie şi lasă să i se întindă un zîmbet rotund pe toată faţa: Nu mi-a fost teamă! Au fost vremuri grele, trebuia să ne mulţumim cu puţin… Publicul, bărbaţi şi femei, bate cu palmele în mese, urlînd „huo“, fluieră, rîde, pe cînd el, pe scenă, se lasă într-un genunchi în faţa unor bătrîne, trei la o masă, toate bronzate şi rîzăreţe, cu părul albăstriu şi rar, tapat. Salutare, masa opt, ce sărbătoresc frumoasele de-acolo? E vreuna aici care devine văduvă chiar în clipa asta? E vreun bărbat în stare terminală care în clipa asta îşi dă sufletul la spitalul Laniado? Haide, prietene, haide, îl încurajează de la distanţă pe bărbatul acela, încă o contracţie şi eşti afară! Femeile rîd şi bat din palme. El dansează pe scenă făcînd piruete şi o clipă e cît pe ce să cadă de-acolo, şi publicul rîde mai tare. Trei bărbaţi! strigă el vesel şi ridică în aer trei