7. Vezi şi Karl, Christ ; Arnaldo, Momigliano (eds.), L’Antichità nell’Ottocento in Italia e Germania, Il Mulino-Dunken-Humbolt, Bologna-Berlin, 1988.

8. În deceniul care a urmat apariţiei Istoriei romane, o serie de lucrări majore consacrate de H. Maine, J.J. Bachofen, N.D. Fustel de Coulanges, E.B. Taylor formelor arhaice de proprietate şi de organizare socială dovedesc modernitatea problematicii ridicate de Mommsen. Vezi A. Momigliano, „From Mommsen to Max Weber”, History and Theory, vol. 21, nr. 4, 1982, pp. 16-32.

9. Karl Christ, Von Gibbon zu Rostovtzeff. Leben und Werk führender Althistoriker der Neuzeit, Darmstadt, 1972.

10. A. Heuss, Theodore Mommsen und das 19 Jahrhundert, Kiel, 1956, p. 79; vezi şi recenzia lui A. Momigliano, în Gnomon, nr. 30, 1958, pp. 1-6, dar şi Chr. Meier, „Das Begreifen des Notwendigen. Zu Theodore Mommsen’s «Römischer Geschichte»”, în Reinhard Koselleck (ed.), Formen der Geschichtsschreibung, München, 1982, pp. 201-244.

11. Barbara und Alexander Demandt (eds.), Römische Kaisergeschichte, hrsg. nach den Vorlesungsmitschriften von Sebastian und Paul Hensel 1882/1886, Beck Verlag, München, 1992. În 1996, Editura Routgers din Londra a publicat versiunea engleză a volumului, sub titlul A History of Rome under the Emperors.

12. S. Rebenich, op. cit., pp. 346-364.

Nota traducătorului

Această traducere a fost realizată pe baza ediţiilor din anii 1865 şi 1984 ale Istoriei romane (Th. Mommsen, Römische Geschichte, vierte Auflage, Berlin, Weidmannsche Buchhandlung, 1865; Th. Mommsen, Römische Geschichte, in acht Bänden, München, Deutscher Taschenbuch Verlag, 1984). Precizările care urmează intenţionează să limpezească tehnica de lucru utilizată.

Traducătorul a încercat să respecte un stil corespunzător cerinţelor limbii române actuale, fără a aduce prejudicii stilului şi formei literare ale originalului. Din această cauză, sintaxa stufoasă, specifică secolului al XIX-lea, care creează dificultăţi chiar şi cititorului german contemporan, nu a putut fi înlăturată întru totul. Pentru a uşura înţelegerea, traducătorul şi-a permis deseori să intervină cu tact în sistemul de punctuaţie al originalului.

De asemenea, caracterul operei ne-a împiedicat să trecem la o uniformizare integrală a numelor proprii, a toponimelor, hidronimelor şi etnonimelor. Numele proprii păstrează în general forma greacă sau latină originară. Numai atunci cînd Th. Mommsen a fost inconsecvent, folosind atît forma iniţială, cît şi pe cea germană (de exemplu, „Philippos”, dar şi „Philipp”), am ales forma uzuală din limba română (Filip): numele adaptate consecvent germanei au fost redate întotdeauna în forma românească. Termenii de specialitate greceşti sau latineşti au fost preluaţi neschimbaţi din original, fiind trecuţi între paranteze.

Din raţiuni asemănătoare, traducătorul a evitat modernizarea excesivă a unor termeni folosiţi de către Th. Mommsen în sensul lor originar, apropiat de cel etimologic, fără a ţine seama de caracterul lor istoric determinat (de exemplu, „capitalist” = „cel care posedă capital”; „proletar” = „procreatorul de copii, lipsit de mijloace de subzistenţă”; „naţiune”, folosit atît în sensul de „trib”, cît şi în cel de „populaţie” sau „popor”).

Efortul perfectării acestei traduceri nu ne aparţine în întregime. Prietenia şi recunoştinţa îl îndeamnă pe traducător să mulţumească profesorului său dr. Nicolae Branga, iniţiatorul strădaniilor sale, şi colegului de catedră Ioan Pavel, care l-a ajutat în eliminarea inadvertenţelor stilistice şi gramaticale.

Joachim Benno Nikolaus

Cartea întîi

Pînă la abolirea regalităţii romane

τὰ παλαιότερα σαφῶς μὲν εὑρεῖν διὰ χρόνου πλᾔϑος ἀδύνατα ᾗν⋅ ἑϰ δὲ τεϰμηρίων ῶν ἑτὶ μαϰροτάτον σϰοποῦντί μοι πιστεῦσαι ξυμβαίνει οὔ μεγάλα νομίω γενέϑαι, οὔτε ϰατὰ τοὺς πολέμους οὔτε ἐς τὰ ἄλλα.

Evenimentele mai îndepărtate nu au putut fi pătrunse temeinic din cauza scurgerii timpului; însă, pe baza mărturiilor care mi s-au părut demne de încredere în urma cercetării, cred că n-au fost importante nici prin războaie, nici în celelalte privinţe.

Thukydides

Capitolul I

Introducere

Marea Mediterană, cu ţărmurile sale bogat articulate, crestînd adînc împărăţia uscatului, formează cel mai mare golf al oceanului; cînd îngustată de insule sau de promontorii îndrăzneţe, cînd extinzîndu-se iarăşi la o lăţime considerabilă, desparte sau leagă cele trei părţi ale lumii vechi. În jurul ei s-au aşezat, în negurile timpurilor, triburi care, privite din punct de vedere etnografic şi lingvistic, fac parte din rase diferite, dar formează un întreg istoric. Acesta este întregul numit îndeobşte, nepotrivit, „istoria lumii vechi”; „istoria civilizaţiei popoarelor mediteraneene” ar fi mai aproape de realitate. În cele patru mari etape de dezvoltare, ea aduce în faţa noastră istoria ramurii copte sau egiptene, pe