Este un amestec ciudat – inteligent şi totuşi orb, sincer şi totuşi necinstit. îşi realizează oare propria? Spune că îl ajut. Mă laudă. Ştie cât de mult urăsc darurile? Ştie că darurile îmi zgârie pielea şi îmi distrug somnul? Este oare unul dintre aceia care pretind că dăruiesc – numai pentru a obţine daruri? Nu i le voi oferi. Este genul care venerează reverenţa?

  Vrea oare să mă descopere pe mine mai degrabă decât pe el însuşi? Nu trebuie să-i ofer nimici Când un prieten are nevoie de un loc pentru a se odihni, cel mai bine e să-i oferi un pat tare de campanie!

  Este cuceritor, plin de compasiune. Atenţie! în unele privinţe s-a convins pe sine însuşi să tindă spre înălţimi, dar măruntaiele lui n-au fost convinse. în privinţa femeilor, e aproape inuman. O tragedie – să te bălăceşti în noroiul ăla! Eu cunosc acest noroi: e bine când privesc în urmă şi văd ce am depăşit.

  Cel mai mare copac tinde spre cele mai mari înălţimi şi are rădăcinile înfipte cel mai adânc, în întuneric – în rău, chiar; el însă nici nu tinde spre înălţimi, nici nu se aruncă în adâncuri. Pofte animalice îi secătuiesc forţele – şi raţiunea. Trei femei îl sfâşie, iar el le este recunoscător. Le linge colţii sângeroşi.

  Una din ele îl învăluie în parfumul ei greu şi pretinde că se sacrifică. îi oferă „darul" robiei – robia lui.

  Cealaltă îl torturează. Se preface slăbită ca să se poată lăsa pe el când merge. Se preface că doarme ca să-şi poată pune capul pe sexul lui şi, când se plictiseşte de aceste torturi mărunte, îl umileşte public. Când jocul se termină, pleacă mai departe şi îşi continuă trucurile cu următoarea victimă. Şi el e orb la toate acestea. Orice s-ar întâmpla, o iubeşte. Orice ar face ea, îi este dor de perioada când îi era pacientă, şi o iubeşte.

  Cea de-a treia femeie îl ţine într-o captivitate permanentă. Dar o prefer pe aceasta. Ea, cel puţin, nu-şi ascunde ghearele!

  SCRISOARE A LUI FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE LOU SALOME, DECEMBRIE 1882

  Draga mea Lou, Ai în mine cel mai bun avocat, dar şi cel mai neîndurător judecător! îţi cer să te judeci singură şi să-ţi hotărăşti singură pedeapsa. în ce mă priveşte am hotărât, la Orta, să-ţi dezvălui întreaga mea filosofie. O, nici n-ai idee ce decizie a fost asta: aveam credinţa că n-aş putea face un cadou mai frumos cuiva.

  Tindeam atunci să te consider o viziune şi o manifestare a idealului meu pământesc. Ia seama, te rog, că am o vedere extraordinară!

  Cred că nimeni nu poate gândi mai bine despre tine dar, în acelaşi timp, nici mai rău.

  Dacă te-aş fi creat eu ţi-aş fi dat o sănătate mai bună şi încă multe dincolo de asta, care sunt cu mult mai valoroase. şi poate ceva mai multă dragoste pentru mine (deşi asta are importanţa cea mai mică din toate) şi la fel ar fi fost cu prietenul nostru Rie. Nici cu tine, nici cu el nu pot schimba un singur cuvânt în probleme ale sufletului meu. îmi imaginez că nu ştii deloc ce vreau? – dar această linişte forţată este aproape sufocantă, pentru că eu vă iubesc.

  FN.

  CAPITOLUL 15

  JL'upă prima lor şedinţă, Breuer îi mai acordă lui Nietzsche câteva minute din timpul său de lucru: făcu o însemnare în fişa lui Eckart Muller, le puse la curent pe surori cu starea migrenei acestuia şi, mai târziu, în cabinetul său, scrise un raport mai personal într-un caiet identic cu cel folosit de Nietzsche pentru însemnările sale.

  Dar pe parcursul următoarelor douăzeci şi patru de ore, Nietzsche ocupă mult din timpul liber al lui Breuer – timp furat de la alţi pacienţi, de la Mathilde, de la copiii lui şi, cea mai mare parte, din somnul său. Dormind cu intermitenţe, doar în primele ore ale nopţii, Breuer avu vise vii, neliniştitoare.

  Visă că el şi Nietzsche stăteau de vorbă într-o cameră fără pereţi – poate scena unui teatru. Lucrătorii care treceau transportând mobilă le ascultau conversaţia. Camera părea provizorie, ca şi cum ar fi putut fi împachetată în întregime şi dusă de-acolo.

  Într-un alt vis, şedea în cadă şi deschidea robinetul de apă. Din el curgea un şuvoi de insecte, piese metalice mărunte şi mucozităţi uriaşe care atârnau din gura robinetului în şuviţe lungi, oribile. Piesele metalice îl intrigau. Mu-cozităţile şi insectele îl dezgustau.

  La ora trei fu trezit de coşmarul lui obişnuit: cutremurul, căutarea Berthei, pământul care i se lichefia sub picioare. Aluneca în pământ, scufundându-se patruzeci de metri şi aterizând pe o lespede albă având înscris pe ea un mesaj ilizibil.

  Breuer stătu întins, treaz, ascultându-şi bătăile inimii, încercă să se calmeze punându-şi probleme intelectuale. Se întrebă mai întâi de ce lucruri care par însorite şi benefice la douăsprezece ziua se încarcă adesea de oroare la trei noaptea. Deoarece nu reuşi să se destindă deloc, trecu la o altă diversiune şi încercă să-şi amintească tot ce-i destăinuise lui Nietzsche în cursul acelei zile. Dar cu cât îşi amintea mai multe, cu atât devenea mai agitat. Spusese oare prea mult? îl dezgustaseră oare pe Nietzsche dezvăluirile sale? Cine l-o fi pus să-şi divulge toate sentimentele ruşinoase, secrete, faţă de Bertha şi Eva? în momentul acela i se păruse că e bine, ca un fel de ispăşire chiar, să-i împărtăşească totul; acum însă îi era frică să se gândească la părerea lui Nietzsche despre el.

  Deşi ştia că Nietzsche avea o atitudine puritană în privinţa relaţiilor sexuale, îl asaltase cu o discuţie pe această temă. Poate intenţionat. Poate, ascunzându-se în spatele poziţiei lui de pacient, dorise să-l şocheze şi să-l ofenseze. Dar de ce?

  Curând însă îi apăru Bertha, regina gândurilor sale, făcând să pălească şi împrăştiind alte gânduri,