captându-i întreaga atenţie. Atracţia ei sexuală era neobişnuit de puternică în noaptea aceea: Bertha descheindu-şi încet, timidă, nasturii halatului de spital; Bertha goală, intrând în transă; Bertha ţinându-şi sânul în palmă şi chemându-l; sfârcul ei moale, proeminent umplându-i gura; Bertha des-făcându-şi picioarele, şoptind: „ia-mă" şi trăgându-l spre ea. Breuer tremura de dorinţă; vru să caute alinare la Mathilde, dar nu putu suporta sentimentul de duplicitate şi vinovăţie produs de faptul că, iarăşi, îi folosea corpul imaginându-şi-o pe Bertha sub el. Se sculă devreme ca să se liniştească.

  — Se pare, îi spuse Breuer lui Nietzsche mai târziu în cursul dimineţii trecându-i în revistă fişa de observaţie, că Herr Muller a dormit mai bine în noaptea asta decât dr Breuer., îi povesti apoi evenimentele din noaptea precedentă: somnul cu intermitenţe, groaza, visele, obsesiile, teama de a nu fi dezvăluit prea mult.'Nietzsche dădu din cap a înţelegere în timpul declaraţiei lui Breuer şi notă visele în caietul său.

  — După cum ştiţi, am cunoscut şi eu asemenea nopţi. Noaptea trecută, cu numai un gram de cloral, am dormit cinci ore consecutiv – dar rareori se întâmplă astfel. Ca şi dumneavoastră, visez, sunt sufocat de groază. Ca şi dumneavoastră, m-am întrebat adesea de ce noaptea domneşte frica. După douăzeci de ani de întrebări ca acestea, cred acum că frica nu e născută din întuneric; ea este, mai degrabă, ca stelele – întotdeauna acolo, dar pierzându-şi strălucirea la lumina zilei.

  Iar visele, continuă Nietzsche ridicându-se din pat şi traversând camera împreună cu Breuer până la fotoliile aşezate în faţa focului, visele sunt un mister încântător care imploră să fie înţeles. Vă invidiez pentru visele dumneavoastră. Eu rareori mi le amintesc. Nu sunt de acord cu medicul elveţian care m-a sfătuit odată să nu-mi mai pierd timpul gândindu-mă la vise, fiindcă ele nu sunt altceva decât nişte deşeuri întâmplătoare, excreţii nocturne ale minţii. El pretindea că la fiecare douăzeci şi patru de ore creierul se curăţă, vărsând în vise excedentul de gân-duri ale zilei!

  Nietzsche se opri pentru a-şi citi însemnările despre visele lui Breuer.

  — Coşmarul dumneavoastră e total derutant, dar cred că celelalte două vise şi-au avut originea în discuţia noastră de ieri. îmi spuneţi că vă temeţi să nu fi dezvăluit prea mult – iar apoi visaţi o încăpere publică, fără pereţi. Iar celălalt vis – robinetul şi mucozităţile şi insectele – nu coroborează ele teama dumneavoastră că aţi descătuşat prea multe dintre părţile dumneavoastră întunecate, neplăcute?

  — Da, era ciudat cum această senzaţie creştea din ce în ce mai mult pe măsură ce noaptea înainta. Mă temeam că v-am ofensat, v-am şocat sau v-am dezgustat. Mi-era teamă de felul în care m-aţi putea privi.

  — Dar nu v-am prezis asta? Nietzsche, şezând picior peste picior pe fotoliul din faţa lui Breuer, bătea cu creionul în caiet pentru a-şi sublinia cuvintele. De această preocupare cu privire la sentimentele mele mă temeam eu; tocmai din acest motiv v-am conjurat să nu-mi dezvăluiţi mai mult decât îmi este necesar ca să înţeleg. Eu vreau să vă ajut să vă recăpătaţi forţele, nu să vi le pierdeţi mărtu-risindu-vă eşecurile.

  — Dar, domnule profesor, avem aici un punct important asupra căruia nu suntem de acord. De fapt, săptămâna trecută ne-am certat tocmai din cauza acestui punct. Să încercăm să ajungem la o concluzie de data aceasta. îmi amintesc că spuneaţi, şi am citit şi în cărţile dumneavoastră, că toate relaţiile trebuie înţelese pornind de la putere. Totuşi, acest lucru pur şi simplu nu este valabil pentru mine. Eu nu mă iau la întrecere cu dumneavoastră: nu am nici un interes să vă înfrâng. Eu vreau doar ajutorul dumneavoastră pentru a-mi regăsi viaţa. Balanţa de forţe între noi – cine câştigă, cine pierde – mi se pare banală şi irelevantă.

  — Atunci, domnule doctor, de ce vă este ruşine că mi-aţi arătat slăbiciunile dumneavoastră?

  — Nu pentru că aş fi pierdut vreo competiţie! Cui îi pasă de asta? Mă simt prost dintr-un singur motiv: părerea dumneavoastră este importantă şi mă tem că, după confesiunea sordidă de ieri, aveţi o părere mult mai proastă despre mine! Consultaţi-vă lista – Breuer făcu un semn spre caietul lui Nietzsche. Vă amintiţi problema urii de sine – punctul trei, cred. îmi ascund adevăratul eu pentru că am atâtea lucruri vrednice de dispreţ. Apoi mă detest şi mai mult pentru că sunt izolat de alţi oameni. Dacă e să rup vreodată acest cerc vicios, trebuie să fiu în stare să mă destăinui altora!

  — Poate, dar priviţi – Nietzsche îi arătă punctul zece din caiet. Aid spuneţi că vă preocupă prea mult părerea colegilor dumneavoastră. Am cunoscut mulţi oameni

  221 V care se detestă şi încearcă să îndrepte acest lucru con-vingându-i mai întâi pe alţii să gândească bine despre ei. O dată ce reuşesc acest lucru, încep şi ei să gândească bine despre ei înşişi. Dar aceasta este o soluţie falsă, înseamnă să te supui autorităţii altora. Sarcina dumneavoastră este să vă acceptaţi dumneavoastră înşivă – nu să găsiţi căi pentru a câştiga acceptul meu.

  Breuer începea să ameţească. Avea o minte rapidă, pătrunzătoare şi nu era obişnuit să i se aducă sistematic contraargumente. Dar, evident, nu era recomandabilă o dezbatere raţională cu Nietzsche; nu l-ar fi putut niciodată înfrânge sau convinge de ceva contrar poziţiei lui. Poate, conchise Breuer, o metodă impulsivă, iraţională ar fi mai eficientă.

  — Nu, nu, nu! Credeţi-mă, domnule profesor, deşi acest lucru este perfect rezonabil, cu mine nu merge! Eu ştiu doar că am nevoie de aprobarea dumneavoastră. Aveţi dreptate: scopul ultim este într-adevăr a fi independent de părerile altora, dar calea către acest scop – şi vorbesc pentru mine, nu pentru dumneavoastră – este să ştiu că nu depăşesc limitele decenţei. Simt nevoia să pot destăinui totul despre mine unei alte persoane şi să aflu că şi eul meu este. pur şi simplu omenesc.

  Ca un gând tardiv, adăugă:

  — Omenesc, prea omenesc!

  Titlul cărţii aduse un zâmbet