Clipește confuz.

— Pentru o clipă, mi s-a părut c-ai zis că ai șofat.

— Ai auzit bine. Aveai nevoie de mine, Jonathan, așa că am venit.

45Annika

Jonathan e externat trei luni mai târziu și, într-o zi umedă și cenușie de decembrie, ne îmbarcăm într-un avion spre casă. Dar nouă ziua nu ni se pare mohorâtă. Pentru noi e raiul pe pământ, fiindcă părăsim în sfârșit camera de spital și pășim afară. Ni se pare grozav să respirăm aerul proaspăt al iernii, care păstrează doar o urmă de miros de fum. Sau poate că mi se pare.

Am avut parte de săptămâni nesfârșite și înfiorătoare de terapie fizică și de tratamente respiratorii. Au fost și câteva hopuri, inclusiv un acces înspăimântător de pneumonie. Antibioticele nu aveau efect, iar doctorul Arnett, pe care am ajuns să-l cunosc bine, m-a tras deoparte și m-a avertizat că s-ar putea ca Jonathan să nu supraviețuiască.

— Știu că e greu să auzi așa ceva, a spus el. Dar vreau să fii pregătită. Starea lui e foarte gravă.

Mi se părea groaznic de nedrept să scape din turn doar ca, o lună mai târziu, plămânii să-i cedeze din cauza unei infecții. Janice și Clay au venit la spital; Will era deja acolo. Toată lumea părea resemnată cu gândul era posibil ca Jonathan să nu mai primească o șansă. Febra lui crescuse și nimic din ce încercau doctorii nu avea efect, iar eu am petrecut mare parte din zi plângând pe umărul vreunui apropiat.

Dar Jonathan e puternic, exact cum îl cunosc, și a supraviețuit. Iar acum părăsim spitalul ținându-ne de mână, așa cum i-am spus că o să se întâmple, chiar și în zilele în care nici eu nu mai credeam în cuvintele mele.

Will a aranjat să ne ducă o mașină la aeroport. Înainte de plecare, a venit să-și ia la revedere. Am plâns în brațele fratelui meu, copleșită de tot ce a făcut pentru mine. Când în sfârșit s-a desprins din îmbrățișare, am văzut lacrimi și în ochii lui. Am senzația că Jonathan și Will sunt aproape ca frații acum, având în vedere cât timp au petrecut împreună. Will s-a purtat minunat și l-a supravegheat pe Jonathan cât timp eu dădeam fuga acasă la el, ca să fac duș și să mă schimb în haine curate.

Mi-am luat toate zilele de concediu, iar când le-am epuizat, mi-am depus demisia de la bibliotecă. Mi-au promis c-or să mă reangajeze când voi fi pregătită să mă întorc la muncă, iar Jonathan mi-a spus că asta demonstrează cât de mult mă prețuiesc ca angajat. Îmi face bine să aud lucruri de genul ăsta, pentru că nu știu niciodată ce cred cu adevărat oamenii despre mine – cel puțin nu cei care nu-mi vorbesc urât pe față. O să mă întorc la bibliotecă, pentru că ador să muncesc acolo, dar o să aștept până când Jonathan își revine complet, pentru că încă are mare nevoie de mine.

Oasele lui se vindecă, iar în prezent merge pe propriile picioare. Un pic cam încet, dar cui îi pasă? Mă rog, îi pasă lui. Știu că își va recăpăta viteza.

Deși nu știe ce vrea să facă în viitor, cu siguranță n-o să mai lucreze pentru Brad.

— Viața e prea scurtă, zice el.

Părinții mei ne așteaptă la aeroport. Sunt tristă că mama lui Jonathan nu e și ea aici, că nu i-a mai rămas nicio rudă în viață. O să locuim în apartamentul meu. Jonathan știe cât de atașată sunt de casa mea și, din moment ce el încă e în proces de recuperare, a spus că nu-i pasă unde locuim, câtă vreme suntem împreună. Când în sfârșit ajungem acasă și-l conduc pe Jonathan în dormitor, se sprijină de mine. Nu recunoaște că are dureri, dar, din nefericire, știu prea bine cum arată fața lui Jonathan când suferă. Îl bag în pat și mă strecor sub așternuturi, lângă el. Mă cuprinde în brațe și-mi sărută creștetul capului.

— Mă uluiești, îmi spune el.

Cred că a spus-o de douăzeci de ori până acum, dar de fiecare dată când aud asta, zâmbesc.

— Ce bine e să te țin din nou în brațe!

E bine și pentru mine. A trecut foarte mult de când ne-am putut întinde unul lângă altul.

— E cea mai plăcută senzație din lume, îi spun.

Ne sărutăm o vreme – un alt lucru pe care nu l-am mai făcut de mult. Sunt săruturi lente, pasionale, mai grăitoare decât orice cuvinte și mă fac să mă simt iubită, prețuită. Puțin mai târziu, Jonathan e pe jumătate adormit. Avem la dispoziție tot restul vieții pentru săruturi, așa că-i șoptesc că e timpul să se odihnească. Murmură afirmativ, fără să deschidă ochii, iar eu cobor din pat și ies din cameră.

Tușește, apoi nu mai aud niciun zgomot din dormitor. Mă furișez la el, să verific cum se simte, și-i privesc pieptul ridicându-se și coborând. Apoi închid încet ușa.

Cât timp Jonathan doarme, îmi verific corespondența și găsesc un plic fără adresa expeditorului. Când îl deschid, găsesc două bancnote noi, de o sută de dolari, și o foaie de hârtie pe care scrie „Mulțumesc”. E însoțită de un desen făcut de un copil: înfățișează o femeie blondă conducând o mașină. Poartă o coroniță de prințesă și pe locul din dreapta ei stă un bărbat.

Iar pe bancheta din spate, un rățoi albastru.

Mulțumiri

Mi-am arogat libertăți creative în această carte. Clubul de șah al Universității din Illinois nu se întrunește în cantina Asociației Studenților Universității, ci într-o sală special amenajată. Vivek Rao, care este o persoană reală, apare în această carte ca membru al echipei de șah ce a reprezentat Universitatea din Illinois la Campionatul Panamerican din 1991. Din câte am aflat în urma cercetărilor mele, este un jucător de șah cu adevărat fenomenal. Toți ceilalți membri ai echipei care apar în carte sunt personaje fictive. Îi sunt profund recunoscătoare lui Eric Rosen, care a făcut parte din echipă și din clubul de