— Da. Poate să intre și fratele meu, vă rog? Doar o secundă.

— Doar o secundă, repetă ea.

Mă arunc în brațele lui Will. Îmbrățișarea îmi stârnește o senzație ciudată. Nu-mi aduc aminte să fi simțit vreodată atâta dragoste pentru fratele meu sau să fi vrut s-o exprim într-un fel atât de fizic. Mă alină mai presus de cuvinte.

— Nu-mi vine să cred, spune Will.

— Mie da.

Asistenta se întoarce în salon.

— Un medic și administratorul spitalului doresc să vă vorbească. Nu durează mult. Pe urmă vă puteți întoarce aici.

Doctorul Arnett se prezintă și ne spune că problemele respiratorii ale lui Jonathan sunt severe. Starea lui e critică, dar stabilă. Ne avertizează că pot apărea oricând complicații și că Jonathan n-a scăpat încă de pericol. Dă semne de pneumonie, iar riscul unor infecții suplimentare este mare.

De la administrator aflăm că Jonathan a fost scos de sub dărâmături târziu, în ziua în care au căzut turnurile. L-au găsit într-un spațiu îngust, înconjurat de beton sfărâmat și de oțel îndoit. I-au tăiat hainele și paramedicii s-au ocupat de el înainte să-l trimită la spital. Dat fiind că nu avea portofel sau ecuson de angajat, a fost tratat aici, la spital, cât timp angajații așteptau să fie revendicat de vreun aparținător.

Îi spun medicului că îl revendic eu, iar din clipa asta nu mai plec de lângă el.

44Annika

Will mă invită să stau la el în apartament, ca să fiu mai aproape de spital, dar în majoritatea nopților dorm lângă patul lui Jonathan, așa cum a făcut el pentru mine, cu mulți ani în urmă. Nu pot lua decizii medicale în numele lui, dar o să fiu reprezentanta lui și îi spun c-o să fac tot ce pot. Nu sunt sigură că mă aude, dar tot îi vorbesc și repet ce-mi spun doctorii. Îi zic că o să stăm aici o vreme.

Abia aștept să le dau vestea părinților mei, lui Janice și lui Clay. Cred că am fost singura care a crezut că îl voi găsi pe Jonathan. Mama și Janice plâng la telefon.

— Sun chiar acum la filiala din Chicago, zice mama.

Mă bucur că i-a venit ideea asta, pentru că mie nici nu-mi trecuse prin cap. Când mă sună iar, spune că nici cei de la birou nu credeau că Jonathan mai e în viață. Sper că au sărbătorit vestea.

Bradford a zburat iar la Chicago imediat ce traficul aerian s-a reluat. Mă sună în ziua următoare, pe noul telefon mobil pe care mi l-a cumpărat Will. Mama i-a dat lui Brad numărul meu.

— Suntem nespus de bucuroși că e în viață. Am fi pierdut și mai mulți oameni, dacă el nu i-ar fi îndemnat să iasă din clădire, spune Brad.

Poate acum nu mai e furios că le-am întrerupt ședința. Bănuiesc că schimbarea asta se numără printre efectele unei tragedii naționale.

— Ai spus că a ieșit din clădire. Numele lui era pe listă.

Vocea lui e șovăitoare:

— A fost mare confuzie. Jonathan a coborât înaintea mea. Am… Chiar am crezut că a ieșit din clădire.

— Ei bine, n-a ieșit.

— Te rog să-mi spui dacă putem să facem ceva pentru Jonathan sau pentru tine.

— Mulțumesc. E foarte drăguț din partea ta. Sunt sigură că acum Jonathan nu se mai gândește la muncă și nici la promovarea aia.

— Da, zice Brad. Așa e.

Înainte să încheiem convorbirea, îmi spune că Liz, fosta soție a lui Jonathan, n-a reușit să iasă din clădire și se crede că a murit.

— M-am gândit că Jonathan ar vrea să știe.

I-am promis lui Brad c-o să-i spun lui Jonathan, după ce se trezește.

N-am cunoscut-o pe Liz, dar Jonathan a iubit-o cândva, așa că, atunci când închid, plâng pentru ea.

Echipa de medici care se ocupă de Jonathan i-a diminuat treptat volumul de sedative și, două zile mai târziu, Jonathan deschide ochii un pic. Mă privește ciudat și mi-e teamă că poate nu e el și că m-am înșelat. Dar asistenta m-a avertizat că e posibil să fie confuz, așa că întind încet mâna spre el și spun:

— Sunt eu, Annika. Sunt aici. Te iubesc și o să te faci bine.

Închide ochii iar.

A doua zi, starea lui e puțin mai bună și ține ochii deschiși aproape o oră. Cred că înțelege ce se întâmplă, pentru că mă privește ca și cum știe cine sunt. Nu îndrăznesc să-mi feresc privirea. Mă uit direct în ochii lui și spun:

— Sunt Annika. Am venit și n-o să plec de lângă tine.

În fiecare zi, se simte ceva mai bine. Îi spun să mă strângă de mână dacă înțelege ce-i spun și ce-i zic doctorii. Strânsoarea lui e slabă ca a unui copil, dar se conformează. Medicii au scăzut treptat viteza ventilatorului, iar acum vor să-i scoată tubul de ventilare, ca să verifice dacă poate respira singur. Sunetele pe care le scoate încercând să respire, după ce i se scoate tubul, sunt oribile și le aud perfect din hol, unde am fost rugată să aștept. Dacă personalul medical observă reacțiile mele fizice – zvâcnetul degetelor și legănatul –, nu menționează nimic. Când mă lasă să mă întorc în salon, Jonathan gâfâie și încearcă să vorbească, dar nu se aude niciun sunet, așa că închide ochii și adoarme. Asta mă sperie, dar medicii zic că s-a descurcat bine și că e obosit, pentru că e muncă grea să respire.

Data viitoare când se trezește, pare un pic mai coerent. Nu cu mult, dar suficient încât să șoptească:

— Annika?

E atât de răgușit, după ce a fost intubat, încât abia îl aud.

— Da, da, eu sunt, Annika. Ești bine. Ai multe oase rupte și niște probleme respiratorii, dar o să te faci bine.

Bazinul lui Jonathan nu e fracturat, ci mai degrabă sfărâmat, iar picioarele îi sunt praf. De la mijloc în jos, aproape toate oasele sunt afectate, dar doctorii susțin că o să se vindece în timp. Problemele respiratorii sunt în continuare obstacolul cel mai mare pe care va trebui să-l depășească.

— Cum ai ajuns aici atât de repede? mă întreabă el.

Probabil că e tulburător să pierzi atâtea zile, așa cum a pățit Jonathan.

Poate își imaginează că încă suntem în unsprezece septembrie.

— Am ajuns aici abia