puternică și respir adânc; aerul e un pic mai curat aici, așa că încă n-avem nevoie de măști. Afișele cu persoane dispărute sunt peste tot, prinse de stâlpii de iluminat, lipite de grilaje și de ferestre. Cele dezlipite umplu străzile și se rostogolesc în bătaia vântului. În timp ce ne îndreptăm pe jos spre centru, încerc să nu pășesc pe pozele care le înfățișează fețele. Oamenii țin în mâini lumânări deocamdată stinse, dar pe care le vor aprinde la priveghiurile din seara asta.

Fratele meu recapitulează teoria: Jonathan nu zace sub dărâmături, ci a fost transportat la un spital.

— Poate că e rănit și nu poate să comunice, își dă Will cu părerea.

— Am fost la toate spitalele, îi spun.

— Da, acum două zile, când era un haos total. Unii dintre oamenii ăia au murit. Au adus noi pacienți. Era învălmășeală. Hai să verificăm din nou.

Sunt de acord, pentru că ideea lui Will are logică și pentru că nu avem alternativă. O să mă simt bine câtă vreme sunt în mișcare, câtă vreme încercăm să-l găsim pe Jonathan.

— De unde începem?

Will zâmbește.

— Mi s-a părut dintotdeauna că e bine să începi cu începutul.

Zâmbesc și eu, pentru că are dreptate. Pentru prima dată, se pare că Will și cu mine suntem exact pe aceeași lungime de undă.

 

Pe foaia de hârtie pe care o scot din buzunar sunt notate numele spitalelor la care eu și Janice am fost deja. Toate cele cincisprezece au fost bifate. Hârtia s-a murdărit din cauza mâinilor noastre și s-a mototolit de la atâta împăturit. I-o dau lui Will, iar el o studiază. Apoi o întoarce pe cealaltă parte și mâzgălește numele unor zone și străzi din apropiere, după care desenează un cerc în jurul lor și un X, care indică unde suntem acum. Adaugă numele spitalelor unde știe cum să ajungă și le numerotează în funcție de probabilitatea ca Jonathan să fie acolo. Arată spre spitalul cu numărul unu și zice:

— Bun! Să mergem.

 

Hotărârea mea începe să se clatine. Suntem în holul celui de-al nouălea spital. Mă dor picioarele și tot ce-mi doresc e să mă întorc acasă la Janice și să mă prăbușesc în pat. Dar nu pot să mă culc până nu terminăm.

— Ne așezăm puțin? îi propun lui Will.

— Sigur.

În hol nu sunt scaune, așa că mă sprijin de perete și alunec până când fundul meu atinge podeaua dură. Will mă imită.

Nici măcar nu-mi mai pasă că în clipa asta nu facem nimic constructiv. Astăzi ni s-a spus „nu” de atâtea ori, încât am nevoie de o pauză ca să-mi încarc bateriile.

Vreau să fiu puternică pentru Will, pentru că a fost atât de drăguț și s-a oferit să mă ajute, dar am ajuns la limită și lacrimile încep să-mi curgă pe obraji. În scurt timp, se rup zăgazurile și plâng cu sughițuri. Will mă ia în brațe. Am putea verifica din nou la cele șase spitale rămase pe listă, dar, dacă Jonathan nu e în niciunul dintre ele, s-a terminat. Imediat ce se vor anula restricțiile impuse traficului aerian, o să iau un avion spre casă.

O asistentă scoate capul dintr-un salon aflat în capătul holului, apoi se apropie de noi.

— Cum spuneați că arată?

Mă sprijin de perete ca să mă ridic, pentru că-mi tremură picioarele. Will se ridică și el.

— Are păr castaniu. Ochi albaștri. Un pic peste un metru optzeci. Are o cicatrice pe genunchi, în urma unei rupturi de ligament.

— Câți ani are?

— Treizeci și doi.

— Așteptați aici, spune ea.

Uit să respir. Îmi zic să nu-mi fac speranțe, dar tot sper. Will mă ia de mână și rămânem în picioare până când asistenta se întoarce și ne cheamă:

— Veniți cu mine!

O urmăm și intrăm într-un lift. Mi-e frică să deschid gura, pentru că vorbele sunt îngrămădite acolo, așteptând să țâșnească frenetic: „Unde mergem, ce facem, credeți că e el?”.

Două etaje mai jos, ușile se deschid și ieșim din lift.

— Am o prietenă care lucrează la secția de terapie intensivă, la etajul ăsta. A vorbit despre un necunoscut pe care îl țin sedat pentru că are dificultăți de respirație și dureri. Au venit câțiva oameni ca să-i verifice identitatea, dar deocamdată nu au reușit. Prietena mea a zis că are păr castaniu. Înălțimea și vârsta lui se potrivesc cu ce mi-ați zis. N-am idee despre culoarea ochilor, pentru că sunt închiși. Intrați pe rând.

— Du-te, Annika, îmi spune Will când ajungem la ușa salonului. Te aștept aici.

Odată intrată, ezit să mă apropii, pentru că pacientul e în stare gravă. Patul e înconjurat de echipamente medicale, care scot tot felul de sunete. Mirosul de substanță antiseptică mi se strecoară în nări și-mi aduce aminte de internarea mea, cu ani în urmă. Încerc să trag aer proaspăt în piept. Dar în salon nu e aer proaspăt.

Disting silueta bărbatului. Nu cred că e Jonathan, pentru că părul nu seamănă cu al lui: al pacientului e cenușiu și lipsit de strălucire, în loc să fie castaniu-închis. Asistenta îmi face semn să mă apropii de pat. S-a purtat foarte amabil și nu vreau să par nerecunoscătoare sau lașă, așa că mă conformez.

Bărbatul are răni grave. Părul arată altfel decât al iubitului meu pentru că e plin de cenușă și pulbere de ciment, dar, sub stratul de praf, observ că e, într-adevăr, castaniu-închis. Printre șuvițe văd sânge uscat. E ventilat mecanic, iar tubul care i-a fost introdus în gât e prins de piele cu bandă adezivă albă.

Mă apropii să mă uit mai bine și simt un grăunte de speranță în timp ce trec în revistă, în minte, unghiurile feței lui Jonathan, încercând să le identific sub vânătăi, sânge și cenușă. Nu vreau să-l ating, pentru că sigur l-ar durea, dar urmăresc conturul și unghiurile cu degetul, la câțiva centimetri de chipul lui. Fața lui Jonathan e ca o poză Polaroid care se developează încet, dezvăluind chiar sub ochii mei o formă cunoscută.

El e. Știu că e el.

În sfârșit, ridic cearșaful și scâncesc când văd cicatricea de pe genunchiul lui stâng. Se pare că picioarele și, poate, bazinul lui au fost grav fracturate.

— E bărbatul pe care-l căutați? mă întreabă asistenta.

Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji și stropesc