lucruri pe care le știm deja: au încercat să părăsească turnul. Au coborât, dar au fost obligați să urce iar. Un bărbat din New Hampshire ne desenează pe un șervețel o diagramă în care ne arată încotro e posibil ca Jonathan s-o fi apucat.

— Un om puternic ar fi putut să supraviețuiască dacă ar fi coborât suficient de mult. Să nu ne pierdem speranța!

Oamenii din sală poartă aceleași haine de zile întregi și mulți au cearcăne mari. Compania lui Jonathan a pierdut aproximativ șapte sute de angajați. Eu și Janice suntem doar două dintre sutele de persoane deznădăjduite, disperate să primească informații.

Pe o masă lungă, în partea din față a încăperii, au fost așezate dosare cu informații. Găsim numere de telefon ale spitalelor din apropiere, pe care le comparăm cu cele din lista alcătuită de Janice, ca să ne asigurăm că le-am verificat pe toate. Așteptăm la coadă, ca să completăm un formular de opt pagini, pentru persoane dispărute. Din păcate, Jonathan are foarte puține semnalmente unice. N-are tatuaje, nici piercing-uri, nici barbă care să-l deosebească de toți bărbații cu păr castaniu, cu ochi albaștri și proaspăt bărbieriți care au avut aceeași soartă ca el. Are o cicatrice pe un genunchi, în urma unei rupturi de ligament pe care a suferit-o la schi, în al doilea an de facultate, dar e un semn destul de comun și abia dacă merită menționat. Chiar și așa, îl notez în listă.

Oamenii lipesc pe pereți coli de hârtie cu pozele, numele și semnalmentele celor dragi. Janice a pregătit și ea una pentru Jonathan, cu ajutorul computerului, folosind o poză pe care am adus-o, și o fixăm pe perete cu piuneze luate dintr-o cutie de pe podea. Sunt foarte multe fotografii, iar mie îmi vine să le privesc pe fiecare în parte și să citesc semnalmentele.

Cineva pune o mână pe brațul meu. Tresar.

— Scuză-mă, spune o femeie de vârstă mijlocie.

Poartă un ecuson pe care scrie „Eileen”.

— Sunt psihologă specializată în doliu, în caz că simți nevoia să vorbești cu cineva.

— N-am nevoie, spun eu. Asta le trebuie celor cărora le-au murit cei dragi.

Mă bate ușurel pe braț și se îndreaptă spre un cuplu înlăcrimat care stă în picioare, la câțiva metri de mine.

Un bărbat urcă pe un podium.

— Vă rog, dacă n-ați completat încă formularul pentru persoane dispărute, trebuie s-o faceți acum.

Mulțimea murmură afirmativ, dar apoi răsună voci furioase.

— De ce firma nu face mai multe pentru salvarea supraviețuitorilor? țipă o femeie, în mijlocul sălii. Aduceți experți, oameni pregătiți să caute prin dărâmături!

— Suntem o firmă de servicii financiare. Nu ne ocupăm cu căutarea și salvarea persoanelor, spune bărbatul.

— Dar compania are o forță financiară considerabilă. De ce n-o folosește ca să-i ajute pe oamenii care au făcut o grămadă de bani pentru firmă?

Mulțimea izbucnește în strigăte, iar bărbatul părăsește podiumul. Nimeni – nici Janice și nici eu – nu știe cum să procedeze mai departe, așa că facem tot ce putem face.

Ne rugăm, vorbim, ascultăm, dar, oricât de benefice sunt toate astea, nu-mi pot învinge sentimentul că irosim timp prețios.

42Annika

14 SEPTEMBRIE 2001

 

A doua zi, dis-de-dimineață, ne întoarcem în sala de bal a hotelului, pentru că nu știm unde altundeva să mergem. Puțin după ora zece, în timp ce eu și Janice sorbim ceai călduț din pahare de plastic, un bărbat urcă pe podium și se prezintă drept directorul companiei. Apoi anunță că nu se mai caută supraviețuitori. La patru zile după atacurile de la World Trade Center, speranțele că alți supraviețuitori vor mai fi scoși de sub dărâmături scad, dar faptul că o persoană o spune cu voce tare provoacă o reacție sfâșietoare și imediată din partea oamenilor. Plânsetele ascuțite și țipetele de disperare acoperă cuvintele bărbatului. Janice mă cuprinde cu brațul și mă susține, de parcă i-ar fi teamă că o să-mi tremure genunchii. Dar eu nu cred ce spune bărbatul ăsta. Poate că e adevărat pentru unii angajați, dar nu și pentru Jonathan.

— Era pe scări, insist eu. Jonathan a spus că o să coboare și tocmai cobora când s-a întrerupt convorbirea. Dacă verificăm când s-au prăbușit turnurile, e clar că ar fi avut timp să ajungă la parter, să iasă și să se îndepărteze de clădiri. Brad a reușit să iasă, iar el nici măcar n-a coborât odată cu Jonathan. A rămas în urmă, și tot a scăpat!

Țip și plâng.

Un bărbat îmi atinge brațul, iar eu mă răsucesc atât de violent, încât face repede un pas înapoi.

— Pe cine cauți?

— Pe iubitul meu, Jonathan.

— Fiul meu și un bărbat pe nume Jonathan l-au ajutat pe un coleg de-al fiului meu, care a avut un atac de panică în timp ce cobora pe scări.

— Știți la ce etaj s-a întâmplat asta? întreabă Janice.

— La etajul cincizeci și doi.

— Nu știu precis la ce etaj se afla iubitul meu, dar sigur era mai jos de atât.

— Și băiatul meu era mai jos, dar unii care au fost de față susțin că el și Jonathan au urcat iar.

— Ați reușit să vă găsiți fiul? întreb eu, cu vocea tremurând de frică.

Ochii bărbatului se umplu de lacrimi.

— Nu.

Am găsit explicația pentru faptul că Jonathan n-a sunat și că nu-l găsim: zace sub resturile turnului de sud.

— Îmi pare rău, spune bărbatul.

Janice îi strânge mâna și-mi cuprinde umerii cu brațul.

Ieșim din sală și ne așezăm pe o bancă, la intrare, unde e mai liniște. Janice a renunțat. O știu pentru că nu-mi spune care e următorul pas. A făcut tot ce a putut și acum, după veștile devastatoare, n-a mai rămas nimic. Nu poate veni cu mine, la nesfârșit, la hotelul ăsta. Are un copil de crescut. Trebuie să-și plângă prietenii pe care i-a pierdut în atacuri. Nu m-am simțit niciodată mai deznădăjduită.

Telefonul lui Janice sună. Răspunde și spune:

— Nu. Suntem încă la hotel.

Apoi ascultă un minut.

— Cred că e o idee foarte bună, declară prietena mea și îmi întinde telefonul.

— Alo?

— Rămâi unde ești, îmi spune fratele meu. Sunt în drum spre tine.

43Annika

Janice se întoarce acasă, iar Will mă găsește în holul de lângă sala de bal și mă conduce afară. Clipesc des în lumina