ele i-ar acorda o șansă. Henry bea apă când i-o ofer și mai mănâncă un biscuit. Îi dau pe ascuns și suc, pentru că nu pot să-l refuz când îmi cere. Nu vomită, iar asta e bine; altfel, cu siguranță aș vomita și eu. M-aș simți aiurea, dar nu m-aș putea abține.

Ajungem în statul Pennsylvania la miezul nopții. Îi citesc lui Ray indicațiile mamei, care explică unde se găsește hotelul, și oprim în parcarea acestuia. Ray îl ia în brațe pe Henry, care doarme pe bancheta din spate.

— Are fruntea rece, anunță Ray.

La hotel mai au o cameră liberă, așa că pun cardul meu de credit pe tejghea și spun că o închiriem și pe asta. Ray nu protestează. În schimb îmi mulțumește așa de încet, încât abia îl aud. Probabil că nu vrea să-l trezească pe Henry.

— O sun pe mătușa mea și o chem să ne ia mâine, zice Ray când ieșim din lift, la etajul al unsprezecelea.

— OK.

Sunt mai mult decât extenuată și mi-am atins limita de interacțiune cu oamenii pentru ziua de astăzi. Compania lor mi-a distras atenția de la grijile pentru Jonathan, dar efectul benefic dispare iute. Introduc cartela de acces și intru în camera mea.

Părinții mei îmi spun cât de mult se bucură să mă audă. M-au sunat ore întregi pe telefonul mobil, dar le explic că zace pe fundul unei toalete de benzinărie. Apoi îi povestesc mamei despre Ray și Henry, iar după ce ascultă tot, mama repetă „Doamne, Dumnezeule”, la nesfârșit.

— E în regulă, o asigur. Henry se simte bine. N-a mai vomitat, iar Ray zice că nu mai are febră.

— Nu poți să riști în halul ăsta!

— Totul s-a terminat cu bine.

Probabil mama crede că a avut dreptate imaginându-și că nu sunt capabilă să fac călătoria de una singură, fără să fiu ghidată și protejată. Dar într-o bună zi ei n-or să mai fie și va trebui să trăiesc fără ajutorul lor. „Poate și fără ajutorul lui Jonathan”, adaug în mintea mea, deși gândul îmi provoacă o durere și o tristețe uriașe. Călătoria asta nu e nici prima, nici singura mea încercare de a fi independentă, dar reprezintă un pas important, o bază pentru anii ce vor urma. Și nu sunt atât de toantă încât să nu știu că majoritatea oamenilor ating acest nivel de independență înainte de a împlini treizeci și doi de ani.

Toată viața am fost în urma tuturor, prin urmare de ce-ar fi diferită existența mea de adult?

— Am vorbit cu Janice. Era înnebunită de îngrijorare pentru că nu răspundeai la mobil. O s-o anunț că ești bine. Ai idee la ce oră ajungi în Hoboken?

— Plec de aici la nouă. Spune-i că o sun chiar înainte să pornesc din nou la drum.

— OK.

Mama are o voce foarte obosită.

— Trebuie să mă culc, spun eu.

— Sunt atât de fericită că ești în siguranță! Să nu mai iei pe nimeni în mașină. Te rog să ai grijă și să mă suni imediat ce ajungi la Janice.

— Așa voi face. Pa!

Aud un ciocănit în ușă și, când deschid, îl văd pe Ray. E singur.

— Henry doarme. Am încuiat ușa, în caz că se trezește și încearcă să plece.

Nu prea înțeleg ce înseamnă asta. Ar trebui să-l invit înăuntru? Nu vreau. Sunt prea obosită.

— Am vrut să-ți mulțumesc.

— Cu plăcere!

— Annika, ascultă-mă. Nu mai lua necunoscuți în mașină. Ai un suflet mare, iar bunătatea ta mă uimește. Dar ce ai făcut astăzi e foarte periculos și există oameni cărora nu le-ar fi păsat de siguranța ta.

— Știu.

Vreau să spun că știu acum.

— Îmi dai adresa ta? O să-ți înapoiez banii când mă pun pe picioare.

Rup o pagină dintr-un carnet și notez adresa.

Ia bucata de hârtie, o împăturește și o bagă în buzunar.

— Trebuie să mă întorc la Henry. Sper să-ți găsești iubitul. Meriți un miracol mai mult decât oricine altcineva.

41Annika

14 SEPTEMBRIE 2001

Plec de la hotel cu o oră mai târziu decât am plănuit, pentru că am fost atât de obosită, încât am dezactivat alarma telefonului și am adormit la loc, deși nu-mi aduc aminte când s-a întâmplat.

E greu să urmăresc indicațiile oferite de MapQuest, pentru că nu vreau să-mi iau ochii de la drum, iar cartierul lui Janice e întortocheat. Mă așteaptă pe aleea din fața casei și, când parchez, o văd pe Natalia agățată de șoldul ei.

— Slavă cerului! zice prietena mea când cobor din mașină.

— Am reușit! Nimeni nu credea că sunt în stare, dar iată-mă aici.

Janice mă strânge tare în brațe și spune:

— Da. Iată-te aici.

 

Clay și Natalia ne conduc cât de departe pot, apoi eu și Janice o luăm pe jos, spre sudul Manhattanului. Clay ne-a dat măști chirurgicale și, când ne apropiem de Zona Zero atât cât ne permit autoritățile – adică nu foarte mult –, pricep în sfârșit de ce aici accesul e limitat. Mirosul usturător de fum este copleșitor, iar în aer plutește atâta cenușă, încât am putea crede că ne apropiem de un vulcan care mocnește. Cenușa ni se lipește de piele și de păr și încep să tușesc. La fiecare colț de stradă stau soldați cu arme de asalt atârnate pe umăr. Pe străzi văd altare improvizate și afișe despre persoane date dispărute. Facem turul spitalelor celor mai apropiate de World Trade Center, dar nu-l găsim pe Jonathan, iar eu mă străduiesc să nu plâng, pentru că am ajuns prea departe ca să renunț.

Mergem în centrul cartierului, la hotelul în care firma pentru care lucrează Jonathan a improvizat un centru de sprijin, în sala de bal, la etajul al doilea. Nimeni nu e îmbrăcat în frac sau în rochie de seară. Peste tot sunt sticle de apă și de băuturi răcoritoare, în găleți așezate pe mese; chelnerii circulă printre oameni, ducând tăvi cu sendvișuri pe care nu le vrea nimeni. Mesele rotunde, a câte opt persoane, sunt numerotate și îmi dau seama că numerele astea reprezintă etajele din turnuri unde cei dispăruți au fost văzuți ultima dată.

— Știi la ce etaj era Jonathan? mă întreabă Janice.

— Nu.

Alegem la întâmplare o masă și ne prezentăm. Împărtășim puținul pe care-l știm și primim în schimb frânturi de informații – în mare,