plin, dar, dacă tot am ajuns aici, decid să alimentez cu benzină. În timp ce aștept să se oprească pompa, mă gândesc la bărbatul cu copil. De ce e aici, în ploaie? Ce s-a întâmplat cu mașina lor? Unde o să stea peste noapte? Probabil că le e frig. Mă foiesc întruna, pentru că ar fi trebuit să mă duc la toaletă înainte să fac plinul.

Pun la loc capacul rezervorului și fug înăuntru, la toaletă. Nu sunt suficient de atentă, pentru că nu-mi ies din minte bărbatul și copilul, iar când mă ridic să închei fermoarul pantalonilor, telefonul îmi alunecă din buzunar și cade în toaletă. Nu cred că s-a stricat, dar îmi imaginez cum ar fi să bag mâna și să-l scot din vasul de toaletă murdar.

Nu pot s-o fac, așa că-l las acolo.

 

Peste trei kilometri, încă mă gândesc la bărbatul însoțit de copil. În presă au apărut multe relatări oribile despre dezastrele provocate de teroriști, dar și reportaje despre oameni care s-au unit ca să-i ajute pe alții. Newyorkezi care au primit străini în casele lor, dându-le hrană și adăpost. Le-au dat haine și încălțări. Vreau să fac și eu asta. Vreau să arăt că și eu pot să-i ajut pe ceilalți.

Dacă îi iau în mașină pe omul ăla și pe copil, probabil că va fi unul dintre puținele lucruri bune care li s-au întâmplat azi, așa că, la următoarea ieșire de pe autostradă, fac cale întoarsă.

Bărbatul nu prea vrea să urce în mașină. Îmi spune că persoana care i-a luat mai înainte le-a cerut să coboare când băiețelul a vomitat.

— Nu cred că mai are ce să vomite, dar nu pot fi sigur, spune el.

Îi zic că nu mă deranjează, deși cu siguranță, dacă băiatul ar vomita, mirosul mi-ar crea probleme. Omul vrea să ajungă la mătușa sa, care locuiește în Allentown, ca să-i lase copilul în grijă cât timp își caută de lucru. Mașina i s-a stricat la câțiva kilometri de aici și n-are bani s-o repare.

— Eu merg spre Hoboken. Prietena mea cea mai bună și cu mine o să-l căutăm pe iubitul meu, care marțea asta era în turnul de sud. E dat dispărut. Am o rezervare la hotel, chiar vizavi de granița dintre Ohio și Pennsylvania. Doar până acolo merg în seara asta.

— Iubitul tău era într-unul din turnuri?

— Da, dar numele lui era trecut pe o listă, deci a reușit să iasă la timp de acolo. Trebuie să-l găsesc, fiindcă n-a sunat.

— Sunt sigur c-o să-l găsești. O să-i telefonez mătușii mele și o s-o rog să ne ia de la hotel. Avem nevoie să ne adăpostim de ploaie în seara asta.

Pe bărbat îl cheamă Ray, iar pe băiețel, Henry. Micuțul pare să aibă febră și, când îl așezăm pe bancheta din spate și-i potrivim centura de siguranță, mi se pare palid.

— A trebuit să las scaunul auto pentru copii pe marginea șoselei. Henry nu mai avea energie ca să meargă pe jos, iar eu nu puteam să car totul. Am fost supărat că a trebuit să-l abandonez.

— Sunt convinsă c-o să fie bine, îl asigur eu, deși nu știu care sunt regulile în privința transportării copiilor și habar n-aveam că Henry are nevoie de un scaun special.

Ray nu arată ca un criminal în serie sau ca vreun alt soi de răufăcător. I-am zărit fața când a deschis portiera și lumina s-a aprins în interior. Pare să fie de vârsta mea sau poate un pic mai tânăr. Are o cicatrice pe bărbie. E tare greu să intuiești cum este un om doar uitându-te la el. Oamenii fie sunt de treabă, fie nu sunt. Unii par cizelați pe dinafară, dar sunt putrezi pe dinăuntru. Alții se prefac a fi amabili, însă e doar o mască. Janice și Jonathan m-au învățat multe, dar nu cred că poți să-ți dai seama cu adevărat că o persoană e bună dacă nu îi acorzi încredere și dacă nu dai dovadă de bunăvoință.

— O să-ți revii, amice, îi zice Ray lui Henry. Acum ești la căldură.

— Mi-e sete, tati.

Băiatul închide ochii. Poate c-o să adoarmă. Aș vrea să am ceva de băut pentru el.

Ray nu comentează felul smucit în care accelerez și nici faptul că mașina rulează cu opt kilometri sub limita legală de viteză. Călătorim într-o tăcere prietenoasă. Chiar dacă mi-ar fi plăcut să pălăvrăgesc, mi-ar fi greu să susțin o conversație. Trebuie să mă concentrez la drum și la faptul că acum sunt responsabilă pentru încă doi oameni.

În spate, Henry începe să scâncească. Poate că totuși i-a mai rămas ceva în stomac. Ray se întoarce spre el.

— Crezi c-o să vomiți?

— Mi-e sete, tati, repetă Henry. Vreau suc.

— Ssst! face Ray.

— Pot să opresc.

— N-am cu ce să plătesc pentru suc. I-am dat toți banii șoferului care ne-a luat. Nu i-aș fi dat, dac-aș fi știut că o să ne dea afară din mașină.

— Nu-ți face griji. Am eu suficienți bani.

Cu următorul prilej, ies de pe autostradă și opresc în fața unei benzinării. În timp ce pășesc printre rafturi și pun în coș biscuiți, suc de mere și apă, îmi trece prin minte că a fost înțelept din partea mea să nu-i dau lui Ray bani sau cardul meu, ca să facă el cumpărături. Dacă nu mi l-ar fi înapoiat la întoarcere? Dacă mi-ar fi spus că mi-l dă înapoi, iar când am fi ajuns la hotel s-ar fi prefăcut că uită? Dar poate că n-ar fi trebuit să-l las în mașină; dacă o fură? Alung gândurile astea și plătesc produsele, iar când ies, îi văd exact unde i-am lăsat.

Ray îi dă lui Henry să soarbă din apă și, când vede că nu o vomită, îi permite să mai bea. Henry vrea să bea toată apa. Spune că are gust bun. Ray refuză să-i dea suc, dar îi întinde un biscuit.

— Vrei să conduc eu? propune Ray.

— Vrei să conduci?

— Da, dar numai dacă ești de acord.

— Sigur.

Urc pe bancheta din spate și, în timp ce Ray conduce pe autostrada întunecată, îi recit lui Henry din piesa la care lucrez, cea despre rățoiul albastru care știe că le-ar fi un bun prieten rățuștelor galbene, dacă