Nu vreau să mă gândesc la motivul cu pricina. Îmi spun că poate a răgușit inhalând fum și praf și că suferă de laringită, de-aia n-a sunat.

— Nu are nici frați, nici părinți. Nu-l caută nimeni, în afară de mine.

— Annika…

Janice pare obosită.

— Numele lui e pe lista supraviețuitorilor. A scăpat cu viață, insist eu.

— Și dacă apare pe listă din greșeală?

— De ce-ar fi o greșeală? Șeful lui trebuia să noteze numele tuturor celor care au scăpat și să le trimită filialei din Chicago, pe adresa de e-mail profesională. Și asta a făcut. N-ar minți în legătură cu așa ceva.

Janice nu spune nimic.

— Dacă ajung acolo, mă ajuți?

— Bineînțeles, mă asigură prietena mea.

Înainte să încheiem conversația, o anunț când să mă aștepte și îi zic că o să iau telefonul mobil cu mine, ca să vorbim pe drum.

— Ai grijă, mă roagă ea.

Mama sună din nou la biroul din Chicago, dar nu răspunde nimeni. Acum, telefonul sună fără întrerupere.

— Îi înțeleg, spune ea. Cred că sunt groaznic de ocupați.

Compania la care lucrează Jonathan a înființat o linie telefonică de urgență, dar și un centru de sprijin, într-un hotel. Familiilor angajaților dați dispăruți li s-a zis să contacteze centrul.

Vreau să merg acolo.

40Annika

13 SEPTEMBRIE 2001

Pentru că traficul aerian este blocat, nu sunt singura care a decis să închirieze o mașină ca să ajungă unde are treabă. La coada din fața centrului de închirieri Hertz așteaptă treizeci și șapte de persoane. Unii înjură, se dau bătuți și se îndepărtează trăgând după ei valize pe roți, care se mișcă zgomotos pe trotuar. Îmi vine să fug după ei și să-i întreb unde se duc, pentru că e posibil să știe o coadă mai scurtă sau un loc magic de unde se pot închiria mașini și la care eu nu m-am gândit. Acum au mai rămas doar douăzeci și nouă de oameni înaintea mea, iar asta mă mai liniștește puțin. O să aștept oricât e nevoie, apoi o să plec direct spre Hoboken, urmând indicațiile pe care mama le-a scos la imprimantă folosind MapQuest. Clay și Natalia o să rămână acasă, iar Janice și cu mine o să mergem în oraș ca să-l căutăm pe Jonathan.

Nu cred că va fi așa de greu cum se spune.

Am ajuns la centrul de închirieri Hertz la șapte și jumătate dimineața, iar acum, înainte să-mi vină rândul, e aproape ora unu. Sunt ultima clientă, pentru că toți cei care erau după mine au renunțat cu mult timp în urmă. Mi se pare că e un semn rău, dar am așteptat foarte mult și ar fi o prostie să renunț acum, când în sfârșit am ajuns la ghișeu. Bărbatul aflat de partea cealaltă a geamului despărțitor mă anunță că mai au o singură mașină disponibilă.

— E în regulă.

— Are transmisie standard.

— Adică?

— Are schimbător de viteze.

— Nu pot să conduc o mașină cu schimbător de viteze. Abia dacă mă descurc cu o mașină obișnuită. Prietenul meu era la New York, în turnul de sud, și mă duc acolo, să-l caut.

Va trebui să găsesc un alt centru de închirieri și s-o iau de la capăt. Mă așez pe podea, pentru că-mi tremură picioarele, iar angajatul se apleacă peste tejghea și se uită la mine.

— Domnișoară?

— Fac eu schimb de mașini cu tine, îmi spune un bărbat care a stat înaintea mea la coadă.

După ce a primit cheile mașinii, a zăbovit prin preajmă ca să dea un telefon și probabil că a auzit conversația noastră.

— Eu mă descurc cu schimbătorul de viteze, spune el. Poți să iei mașina mea.

Îl îmbrățișez din senin. Nu se dă înapoi și nici nu înțepenește, așa cum aș proceda eu dacă un străin mi-ar face asta. Îmi răspunde scurt la îmbrățișare, mă bate ușor cu palma pe spate și spune:

— Ai grijă! Sper să-l găsești. Drum bun!

Ies din Chicago cu puțin după ora unu și mă îndrept spre est, pe autostrada I–90, începându-mi drumul de douăsprezece ore spre Hoboken. În majoritatea timpului, o să rămân pe I–90 sau pe I–80. Nu mă deranjează să conduc pe autostradă. Sunt depășită des de alte mașini, dar rămân pe banda din dreapta și-mi continui drumul. Nu mă deranjează nici oprirea pentru prima taxă de drum, pentru că știu cum funcționează lucrurile și m-am asigurat că am la îndemână suficienți dolari și monede înainte să plec. Singurul moment în care am emoții este când o altă mașină încearcă să intre pe autostradă. Doi șoferi m-au claxonat pentru că în stânga mea era o mașină pe care n-am putut s-o depășesc la timp, dar nu s-a tamponat nimeni.

În funcție de cât de des voi opri, o să ajung în Hoboken mâine după-amiază. Mama mi-a făcut o rezervare la un hotel din Pennsylvania, unde o să dorm peste noapte. Dacă n-aș fi plecat așa de târziu astăzi, aș fi încercat să trec pe acolo fără să mă opresc, pentru că fac ceva și asta mă umple de energie. Dar părinții mei au făcut tămbălău când le-am prezentat ideea și m-au obligat să promit că voi opri la hotel și-i voi suna când ajung acolo.

N-am la fel de multă încredere în mine când vine vorba de șofatul pe întuneric. În plus, plouă mărunt, așa încât totul lucește ciudat. Acum rulez cu doar 72 de kilometri la oră. Îmi vine să fac pipi încă de acum cincisprezece kilometri și, oricât mi-aș dori să evit opritul pe autostradă, n-am de ales. Văd în față semnul de ieșire de pe autostradă, spre o benzinărie, așa că semnalizez.

La capătul rampei, un bărbat stă pe marginea șoselei. Poartă o haină și și-a tras gluga pe cap, dar nu ține la vedere nicio pancartă care anunță că vrea mâncare sau bani. Când mașina din fața mea se oprește, bărbatul se apropie de portiera șoferului, ca să ia ce îi oferă acesta. Abia atunci observ că omul are niște piciorușe înfășurate în jurul taliei și că protejează un copil cu haina lui. Lumina semaforului se face verde și urmez mașina din fața mea prin intersecție, apoi în josul străzii, spre benzinărie. Rezervorul e pe jumătate