Mă agit din nou prin încăpere, nerăbdătoare să aud detalii.

— Unde e? E rănit?

— N-au putut să-mi spună multe. Mi-au zis doar că numele lui e pe o listă cu numele angajaților care au reușit să iasă de acolo.

— Cum de nu știu unde e? mă mir eu.

— E mare învălmășeală acolo, explică mama. Mulți supraviețuitori au plecat pe jos și nu mai sunt în zona aia, mai ales după prăbușirea turnurilor. Jonathan cunoaște pe cineva în oraș?

— Îl cunoaște pe Will, dar nu sunt sigură că are datele lui de contact. Știe că Janice locuiește în Hoboken. Habar n-am dacă există vreun mijloc de transport care să-l ducă până acolo. O s-o întreb pe Janice imediat ce reușesc să dau de ea. Sunt convinsă că Jonathan are și alți prieteni sau cunoștințe de afaceri, pentru că a locuit acolo, dar nu le știu nici numele, nici numerele de telefon.

Poate că fosta lui soție va fi suficient de cumsecade încât să-l lase să stea la ea acasă. Mă întreb dacă Liz era într-unul din turnurile World Trade Center. Sper că a scăpat și ea de acolo.

— Fratele tău o să ne anunțe dacă Jonathan se duce la el. La fel și Janice. Între timp, va trebui să avem răbdare. Jonathan o să ajungă undeva și sunt convinsă că o să ne sune după aia.

Janice nu-mi răspunde la telefon, dar, o oră mai târziu, mă sună ea.

— Clay e aici. A reușit să ia feribotul după ce a dormit pe canapeaua unui prieten, la câțiva kilometri de Zona Zero. Așa au botezat-o. Ce știi de Jonathan? Ai vești de la el?

— A ieșit din turn! Mama a vorbit cu cineva de la biroul din Chicago al firmei. Așteptăm să ne sune și să ne spună unde e.

— Slavă Domnului!

Janice plânge de ușurare. La fel și eu.

— Nu pot primi telefoane, dar pare că pot să telefonez. O să te contacteze în curând. O să-ți telefonez din oră-n oră. Va fi bine.

— Va fi bine, repet eu.

— Da.

— Știu.

O spun pentru că o cred și pentru că pur și simplu trebuie să fie bine.

Așteptăm. Mama pregătește prânzul și mă obligă să mănânc. Înghițiturile îmi rămân în gât, pentru că până acum Jonathan ar fi trebuit să sune.

Există un motiv pentru care n-a făcut-o.

Știu că asta gândim cu toții, dar nimeni nu poate s-o spună cu voce tare, pentru că ar însemna să recunoaștem că e posibil ca Jonathan să nu fi ieșit din clădire.

Mai așteptăm o vreme.

Janice mă sună din nou.

— Ai vești de la el?

— Încă nu.

— Clay a zis că mulți au fost nevoiți să-și găsească adăpost pe la prieteni, ba chiar și pe la străini. Liniile telefonice încă sunt varză.

— Asta a zis și Will. A sunat acum o jumătate de oră. I-a luat ceva să mă prindă la telefon. Sunt sigură că Jonathan o să sune.

Chiar și în urechile mele, propria-mi voce pare ciudat de monotonă și de neconvingătoare.

— Îmi pare rău, Annika.

Janice rămâne tăcută câteva clipe.

— Mi-aș dori să stăm împreună cât așteptăm, ca să te liniștesc.

S-ar putea să i se împlinească dorința, pentru că, dacă Jonathan nu sună în curând, data viitoare când prietena mea îmi telefonează, o s-o anunț ce am hotărât să fac.

Jonathan nu sună. E aproape opt seara. Când le dau de știre alor mei că am de gând să conduc până la Hoboken, în New Jersey, și apoi să merg în Zona Zero ca să-l caut pe Jonathan, protestează vehement. Nu-i învinovățesc. E un plan excentric, nesăbuit. Cu siguranță, ei nici măcar nu mă cred capabilă să-l pun în aplicare. La urma urmei, de ce m-ar crede capabilă? Există o grămadă de lucruri pe care toți sunt convinși că nu pot să le fac și, în mare parte, au dreptate. Dar, în cuvintele lui Eleanor Roosevelt, „Femeia e ca un pliculeț de ceai; habar n-ai cât de tare este până n-o pui în apă fierbinte”. Asta e cea mai fierbinte apă în care am fost pusă vreodată. Mi-e frică și mi se pare imposibil să conduc până la Hoboken.

Dar o voi face.

— Și pe urmă ce vrei să faci? mă întreabă mama.

— O să mă ajute Janice. O să-l căutăm pe Jonathan. Vom căuta prin toate spitalele. Vom pune afișe.

De la știri și din articolele de ziar, am aflat că așa se procedează. Lumea organizează priveghiuri cu lumânări și oamenii fac schimb de informații, se ajută între ei.

— N-am cum să vin cu tine. Nu e bine să-l las pe tatăl tău singur, iar el nu poate sta în mașină atât de mult timp.

— Ba pot, spune tata.

Dar ar fi prea dureros pentru el.

Nu pare să stea comod nici pe canapea. Iar ea n-o să-l lase singur.

— Nu vă cer să veniți cu mine. Nu vreau să veniți cu mine.

E o minciună sfruntată, pentru că habar n-am dacă sunt în stare să fac ce mi-am pus în gând. Și mai important decât abilitatea, nu știu dacă am sau nu curajul s-o fac. Revelația asta îmi provoacă rușine. Sunt o femeie în toată firea și e timpul să demonstrez – dacă nu tuturor, atunci măcar mie – că pot să fac ceva pe cont propriu. Janice mi-a spus că Jonathan are nevoie să acționez la nevoie, să fiu o persoană pe care se poate baza și care nu se retrage când dă de greu. Dar de data asta n-o să mă mai ascund în patul meu din copilărie și n-o să mai sper că lumea se va îndrepta de la sine. Jonathan ar face orice să mă ajute, însă acum el are nevoie de ajutor, așa că o să fac un efort și o să i-l ofer.

Când o anunț ce am hotărât, Janice reacționează și mai vehement decât ai mei:

— N-ai idee cum e aici. Clay a zis că imaginile de la televizor nu se compară nici pe departe cu ce a văzut cu ochii lui. N-o să ne putem apropia de Zona Zero decât dacă reușim să dovedim că locuim în apropiere. Și s-ar putea ca nici măcar asta să nu fie suficient.

— Și dacă Jonathan e rănit? Dacă e la spital, dar,