Deși sunt disperat de îngrijorată pentru Jonathan și Clay, răsuflu ușurată auzind vestea că fratele meu e în siguranță.

— OK. E bine.

Gâfâi și tremur pentru că îmi curge atâta adrenalină prin vene, încât corpul meu nu știe cum s-o gestioneze.

— Mamă, Jonathan e în New York acum, în turnul de sud.

Anunțul meu e întâmpinat cu o tăcere mormântală. Apoi mama îmi spune pe nume și o aud plângând.

— Nu pleca nicăieri! îmi zice ea. Venim la tine.

Rămân lipită de televizor cât aștept să vină părinții mei. Deși știu că liniile telefonice sunt blocate, îl sun pe Jonathan din treizeci în treizeci de secunde, de pe telefonul fără fir. Sun și la Janice, de pe mobil. Amândouă liniile sunt ocupate.

Când ajung ai mei, văd că tata se mișcă greoi. Am uitat complet de operația pentru instalarea unei proteze de șold, intervenție pe care a suferit-o acum câteva săptămâni. Deși neintenționat, uneori sunt o fiică groaznică.

Operația a decurs fără probleme.

Mama îl ajută cu absolut tot și îi stă mereu la dispoziție.

Se pare că eu am trecut mai departe, fără să mă sinchisesc.

După ce îl așază pe tata pe canapea, mamei îi vine ideea să încercăm să contactăm filiala din Chicago a firmei la care e angajat Jonathan.

— Sigur au informații pentru familiile angajaților, explică ea.

Le telefonează, dar fără folos. Sunt la fel de confuzi ca noi, iar puținele informații care sosesc de la New York sunt bruiate de incendiu, de urletul mașinilor de intervenție, de oamenii care ies în valuri din clădiri. Totul se petrece foarte repede, și totuși, în același timp, există o încetineală chinuitoare.

Mama îmi pregătește ceai, dar nu pot să-l beau. Vreau să mă foiesc de colo colo și să zvâcnesc din degete. Să mă legăn și să sar. Fac toate lucrurile astea – pe unele, simultan –, dar nu mă ajută.

Hotărăsc să-l sun pe Will. Aș vrea să se ducă până la World Trade Center, să-mi spună dacă Jonathan a reușit să iasă din clădire.

Sună ocupat. Îmi izbesc mâna de brațul canapelei. La televizor se difuzează imagini în care apar obiecte căzând din Turnuri. Plouă cu hârtii, ca într-o paradă sinistră cu confetti.

Căldura provocată de incendiu a devenit insuportabilă, iar oamenii se aruncă de la ferestre și prin gaura căscată în clădire. Unii dintre ei se țin de mâini. Fusta unei femei fâlfâie în aer, în timp ce corpul ei e în picaj. Cum pot să difuzeze așa ceva la televizor?

Nu mai pot să mă uit la imaginile cu oameni care sar în gol. La gândul că Jonathan ar putea fi unul dintre ei, la gândul că oricine ar alege varianta asta, pentru că e preferabilă celorlalte, mă transform într-o grămăjoară isterică și înlăcrimată. Mă legăn. Oricât încearcă mama să mă aline, nu mă pot calma, iar intensitatea emoțiilor îmi provoacă o stare aproape paralizantă.

Nu sunt pregătită pentru așa ceva.

Nimeni nu e pregătit pentru așa ceva.

Îmi imaginez că nimic nu poate fi mai rău decât imaginea unor oameni sărind în gol din clădiri, dar mă înșel amarnic: la ora 9:59, turnul de sud, în care e Jonathan, se prăbușește în direct, la televizor. Douăzeci și nouă de minute mai târziu, se năruie și turnul de nord.

39Annika

CHICAGO

12 SEPTEMBRIE 2001

Am stat treji toată noaptea și, în jur de șase și jumătate dimineața, reușesc în sfârșit să dau de Will.

— Sunt bine, mă liniștește el. Am vorbit deja cu mama și tata. Nu eram aproape de turnuri. Am încercat să te sun ieri, dar liniile telefonice picaseră.

— Mi-a spus mama. Ea și tata sunt aici, cu mine.

Vocea mi se frânge și încep să scâncesc.

— Annika, o să fie bine. Îți promit.

— Jonathan a zburat la New York luni noaptea. Era în turnul de sud, la o întrunire. Am vorbit ieri cu el și i-am spus să iasă din clădire. Eram la telefon cu el când a lovit al doilea avion. De atunci, n-am mai primit niciun semn de la el.

— Ce? Dumnezeule!

— Poți să te duci acolo, să-l cauți?

— Annika, turnurile s-au prăbușit. Chiar dacă m-aș apropia – cu toate că nu se poate –, n-aș ști ce să fac. Acolo s-a dezlănțuit iadul. E fum, și foc și… Garda Națională e aici.

Will amuțește când încep să plâng.

— Îmi pare foarte rău! strigă el, încercând să se facă auzit dincolo de hohotele mele.

Îi întind mamei telefonul. Stau într-un colț al sufrageriei, cu Domnul Bojangles al Doilea în brațe, și mă legăn. Realitatea pe care trebuie s-o înfrunt mă copleșește și, deși i-am promis lui Jonathan că o să fiu curajoasă, că n-o să fug și n-o să mă ascund când mă sperie ceva, evadez la fel cum am evadat întotdeauna când lucrurile merg prost.

Închid ochii și las întunecimea somnului să mă înghită.

Câteva ore mai târziu, când mă trezesc, sunt tot pe podea, dar am o pernă sub cap și cineva m-a acoperit cu o pătură, iar corpul meu e greu ca plumbul. Mă chinui să mă ridic în capul oaselor. Tata doarme pe canapea, iar mama vorbește la telefon. Se uită la mine și primul lucru pe care-l observ e că expresia ei s-a schimbat. Nu știu ce înseamnă asta. Pe urmă zâmbește și, când închide telefonul, îmi dă prima veste îmbucurătoare pe care am primit-o de când avioanele au lovit turnurile. În timp ce dormeam, a hotărât să încerce din nou să ia legătura cu filiala din Chicago a firmei și-mi spune că Jonathan a fost văzut de un bărbat pe nume Bradford Klein.

— E șeful lui, îi explic.

— Mi-au zis că toți angajații trebuie să-și folosească telefoanele BlackBerry ca să comunice prin e-mail cu filiala din Chicago.

Telefonul meu nu e capabil de așa ceva, dar BlackBerry-ul lui Jonathan poate să facă lucruri pe care mobilul meu – un dar din partea lui Jonathan – nu le poate face. Nu mă interesează cum procedează, atâta vreme cât asigură un canal de comunicare deschis. Bucuria totală care mă cuprinde e atât de puternică, încât bat din palme și alerg prin cameră. Tata se trezește, speriat.

— Ce? Ce-i? Ce s-a întâmplat?

— Vești bune! zice mama. Se pare că