Capitolul XIII

Agricultura, meşteşugurile şi comerţul

Agricultura şi comerţul se leagă atît de strîns de constituţie şi de istoria relaţiilor externe ale statului, încît trebuie să fie luate mereu în seamă pe parcursul acestei prezentări. Vom încerca aici, continuînd referirile izolate, să prezentăm într-un mod unitar economia italică şi îndeosebi pe cea romană.

S-a remarcat deja faptul că trecerea de la viaţa pastorală la cea agricolă este anterioară imigrării italicilor în peninsulă (p. 29). Agricultura a rămas principalul mijloc de dobîndire a celor necesare existenţei în toate comunităţile Italiei, la sabeli, etrusci şi, în aceeaşi măsură, la latini. În timpurile istorice n-au existat niciodată triburi propriu-zise de păstori, cu toate că, fără îndoială, diferitele populaţii au îmbinat într-o anumită măsură economia pastorală cu viaţa agricolă, în funcţie de natura locului. Cît de adînc a fost imprimat sentimentul necesităţii agriculturii pentru existenţa oricărei comunităţi o arată frumosul obicei de a începe edificarea unor oraşe noi prin trasarea unei brazde pe locul unde urma să fie ridicat zidul de incintă. La Roma în special, unicul caz în care putem vorbi cu certitudine despre situaţia agriculturii, reforma serviană dovedeşte clar nu numai că ţăranii au format iniţial piatra de temelie a statului, dar şi că s-a încercat constant menţinerea tuturor proprietarilor funciari ca nucleu al comunităţii. Întrucît în cursul secolelor o mare parte din proprietatea funciară a romanilor a trecut în mîinile non-cetăţenilor, iar drepturile şi îndatoririle cetăţeanului n-au fost condiţionate de proprietate, constituţia reformată a înlăturat o dată pentru totdeauna această neconcordanţă şi pericolele care izvorau din ea, împărţind membrii comunităţii, indiferent de situaţia lor politică, în „proprietari” şi „producători de copii” (proletarii) şi impunînd primilor sarcini publice. Întreaga politică a războiului şi a cuceririlor romane s-a bazat, ca şi constituţia, pe principiul proprietăţii; cum numai proprietarul deţinea drepturile în stat, ţelul războaielor l-a constituit înmulţirea numărului proprietarilor. Comunitatea învinsă era obligată să se integreze deplin în rîndul populaţiei agricole romane sau, dacă nu s-a recurs la această măsură extremă, ea nu trebuia să plătească o contribuţie de război sau un tribut fix, ci trebuia să cedeze o parte, de obicei a treia, din teritoriul său, care era colonizată, de regulă, de către ţăranii romani. Multe popoare au învins şi au cucerit precum romanii; nici unul nu i-a egalat însă în modul de a-şi însuşi pămîntul cucerit, muncindu-l cu sudoarea frunţii lor, dobîndind cu brăzdarul de plug, pentru a doua oară, ceea ce fusese cucerit cu lancea. Ceea ce este cucerit prin război poate fi pierdut prin război; nu însă şi cucerirea plugarului. Romanii au pierdut multe bătălii, n-au cedat însă aproape niciodată o palmă de teren roman la încheierea unei păci; faptul se datorează tenacităţii cu care ţăranii se ataşau de ogorul şi de bunurile lor. În stăpînirea pămîntului este consacrată puterea bărbatului şi a statului; măreţia Romei s-a înălţat pe proprietatea neîngrădită şi nemijlocită a cetăţenilor asupra pămîntului şi pe unitatea de nezdruncinat a acestei comunităţi de ţărani astfel constituite.

Am arătat mai sus că, la început, pămîntul cultivabil era lucrat în comun, probabil de către fiecare clan în parte, recolta sigură fiind împărţită între diferitele familii care intrau în componenţa acestuia (pp. 39-40); de fapt, există o relaţie strînsă între cultivarea în comun a pămîntului şi forma societăţii gentilice; în Roma de mai tîrziu, locuirea în comun şi munca în comun au fost, de altfel, foarte uzuale la coproprietari. Însăşi tradiţia referitoare la dreptul roman ne informează că averea consta, la început, din vite şi din dreptul de folosinţă a pămîntului şi că pămîntul n-a fost împărţit cetăţenilor sub forma proprietăţii private decît mult mai tîrziu. O dovadă şi mai concludentă o constituie desemnarea proprietăţii prin termeni care înseamnă „deţinere a vitelor” şi „sclavi şi vite” (pecunia; familia pecuniaque) şi a bunurilor personale ale copiilor casei şi ale sclavilor prin „oiţă” (peculium); de asemenea, cea mai veche formă de achiziţionare a proprietăţii era desemnată prin „punerea în mînă” (mancipatio), care se poate aplica numai bunurilor mobile (p. 117) ; îndeosebi, cea mai veche măsură a proprietăţii (heredium, de la herus, stăpîn), de două iugera sau pogoane prusace, se putea aplica numai grădinilor, şi nu lotului propriu-zis. Nu putem şti cînd şi cum s-a produs împărţirea terenului arabil. Istoric, este dovedit că cea mai veche formă a constituţiei n-a fost bazată pe proprietatea personală, ci pe proprietatea colectivă, în timp ce constituţia serviană presupune împărţirea anterioară a pămîntului. Din aceeaşi constituţie rezultă că cea mai mare parte a proprietăţii funciare era reprezentată de ferma de dimensiune mijlocie, care asigura munca şi mijloacele de subzistenţă pentru o familie, permiţînd întreţinerea vitelor de tracţiune şi întrebuinţarea plugului. Suprafaţa medie a unei întregi ferme romane nu poate fi stabilită cu certitudine, însă ea nu poate să fi avut, cum s-a afirmat mai sus (p. 80), mai puţin de 20 de iugera. Agricultura se concentra în esenţă asupra cultivării cerealelor, în special alacul (far), dar au fost cultivate intens şi legumele cu păstăi, rădăcinoasele şi multe altele. Cultura viţei-de-vie n-a fost introdusă odată cu venirea coloniştilor greci (p. 30), ceea ce este dovedit de listele de sărbători ale comunităţii romane anterioare epocii grecilor, care consemnează trei sărbători consacrate vinului, dedicate Părintelui Iovis, şi nu „Părintele eliberator”, mai tînărul zeu al vinului împrumutat de la greci. Foarte vechea legendă care-l prezintă pe regele din Caere, Mezentius, cerînd latinilor sau rutulilor un impozit asupra vinului, diferitele versiuni ale legendei care afirmă că celţii au fost ademeniţi să traverseze Alpii datorită relatărilor despre nobilele roade ale Italiei, îndeosebi viţa-de-vie şi vinul, vorbesc despre orgoliul latinilor privind planta magnifică care a stîrnit invidia vecinilor. Preoţii latini au tins de timpuriu către o