navigatorii au fost primii care au adus divinităţile greceşti în Italia. Aceste cazuri izolate de împrumuturi străine sînt însă de importanţă secundară, iar urmele simbolismului natural al timpurilor primitive, dintre care una ar putea să fie legenda despre vitele lui Cacus (p. 29), au dispărut aproape cu desăvîrşire; în toate trăsăturile sale principale, religia romană a fost o creaţie organică a poporului în mijlocul căruia o întîlnim.

Religia sabelică şi umbriană se bazează, cum rezultă din puţinele date care ni s-au păstrat, pe concepţii fundamental identice cu cele latine, aducînd însă unele variaţii locale de conţinut şi de formă. Deosebirea ei de cea latină este demonstrată cu prisosinţă de întemeierea unei corporaţii proprii la Roma, pentru conservarea obiceiurilor sabine (p. 46); dar tocmai din această cauză oferă o explicaţie instructivă aspra naturii acestei diferenţe. Observarea zborului păsărilor a constituit pentru ambele populaţii modul ordinar de consultare a zeilor. Tities însă căutau alte păsări pe cer decît augurii Ramnes-ilor. Oriunde ni se oferă termenul de comparaţie se vădesc relaţii asemănătoare; amîndouă triburile îşi consideră zeii ca abstracţii impersonale ale lumii terestre, însă diferă în expresia pe care le-o conferă şi în ritual. Cu siguranţă, aceste diferenţe le-au părut esenţiale adoratorilor din timpurile acelea; noi nu mai putem desluşi astăzi deosebirea caracteristică, chiar dacă a existat una.

Însă referitor la viaţa sacră a etruscilor, fragmentele păstrate emanau un alt spirit. Caracterul ei predominant îl constituie o mistică obscură şi totuşi plictisitoare, combinaţiile cifrice şi divinaţia, şi acel cult pompos al absurdului, care-şi cucereşte întotdeauna adepţi. Ce-i drept, nu cunoaştem cultul etrusc nici pe departe aşa de detaliat şi precis cum îl cunoaştem pe cel latin; şi chiar dacă este neîndoielnic faptul că multe dintre trăsăturile sale au fost adăugate de subtilitatea meticuloasă a unei epoci mai recente şi că tocmai principiile sumbre şi fantastice, care se îndepărtau cel mai mult de natura cultului latin, au fost transmise cu predilecţie de către tradiţie, rămîn totuşi destule elemente pentru a arăta că misticismul şi barbaria acestui cult îşi au bazele în profunzimile caracterului poporului etrusc. Întrucît cunoaştem foarte puţin despre concepţiile religioase etrusce, nu putem stabili contradicţii evidente faţă de cele latine; în mod sigur însă, zeii dominanţi au fost cei mînioşi şi răutăcioşi, aşa cum şi cultul lor este crud şi include îndeosebi sacrificarea prizonierilor; astfel au fost măcelăriţi prizonierii foceeni la Caere, iar prizonierii romani la Tarquinii. În locul lumii paşnice a „Spiritelor bune” ale celor decedaţi, care, la romani, vieţuiesc netulburate în sferele inferioare, religia etruscă prezintă un veritabil infern, în care bietele suflete sînt condamnate la tortură prin bătăi şi muşcături de şerpi, fiind terorizate de căpetenia morţilor, o făptură sălbattică, bătrînă, pe jumătate animal, cu aripi, purtînd un ciocan mare. Această figură a servit mai tîrziu la luptele de gladiatori din Roma: în acest fel era travestit cel care trebuia să elibereze arena de trupurile celor ucişi. Tortura se lega atît de strîns de condiţia umbrelor, încît s-a imaginat o eliberare din această stare, care, după anumite jertfe misterioase, avea drept urmare trecerea nefericitului suflet în mijlocul zeilor din înălţimi. Demn de reţinut este faptul că, pentru a popula lumea lor subterană, etruscii au împrumutat de timpuriu cele mai sumbre viziuni ale grecilor, precum învăţătura lui Acheron şi pe Charon, care au ocupat o poziţie remarcabilă în înţelepciunea etruscă. Dar, înainte de toate, etruscul este preocupat de tălmăcirea semnelor şi miracolelor. Romanii recunoşteau, într-adevăr, şi ei voinţa zeului în natură; însă augurul lor nu înţelegea decît semnele simple şi recunoştea numai la modul general dacă acţiunea va comporta binele sau răul. Perturbările din natură erau considerate de ei aducătoare de nenorociri şi întrerupeau orice acţiune; astfel, de exemplu, fulgerul şi tunetul determinau sistarea desfăşurării adunării poporului. În plus, se încerca evitarea lor, omorînd, de exemplu, copilul diform cît mai repede posibil. De cealaltă parte a Tibrului însă, etruscii nu s-au mulţumit cu atît. Înzestrat cu un spirit profund, etruscul tălmăcea credinciosului, din fulgere şi din intestinele animalelor de jertfă, viitorul său pînă în cele mai mici detalii, iar cu cît semnul sau miracolul fusese mai neobişnuit, cu atît mai convins declara semnificaţia acestuia şi indica, eventual, mijloacele prin care nenorocirea ar putea fi evitată. Astfel s-au născut învăţătura despre fulgere, haruspiciile, interpretarea miracolelor, toate născocite de o minte care s-a rătăcit în meticulozitatea absurdului: în acest sens, foarte semnificativă e ştiinţa fulgerelor. Un pitic, numit Tages, cu o înfăţişare de copil, dar cu părul cărunt, care a fost scos la lumina zilei de plugul unui ţăran din Tarquinii – s-ar putea crede că aceste practici, concomitent puerile şi senile, s-au caricaturizat prin însăşi persoana acestuia – ar fi revelat etruscilor această ştiinţă şi a murit imediat după aceea. Discipolii şi urmaşii lui ştiau care dintre zeităţi obişnuiau să arunce fulgere, cum se putea recunoaşte zeul după culoarea fulgerului şi regiunea bolţii cereşti în care se produce, dacă fulgerul anunţa o schimbare de lungă durată sau numai un eveniment singular şi, în cazul acesta, dacă evenimentul era irevocabil hotărît sau dacă putea fi amînat pînă la o anumită dată prin anumite practici, dar şi alte asemenea cunoştinţe stranii, oferite, bineînţeles, în schimbul unor sume de bani. Toate aceste fantasmagorii contraveneau spiritului roman, fapt dovedit prin aceea că, chiar dacă mai tîrziu această artă a fost folosită şi la Roma, nu s-a întreprins totuşi niciodată încercarea de a o încetăţeni; în această perioadă, romanii se mulţumeau încă cu oracolele lor şi cu cele ale grecilor. Religia etruscă se situează pe o treaptă mai înaltă decît cea romană, întrucît ea a dezvoltat cel puţin începuturile unei speculaţii voalate sub formele religioase, care romanilor le lipseşte cu desăvîrşire. Asupra lumii, cu zeii ei, stăpînesc zeii ascunşi, pe care îi interoghează însuşi Iupiterul etruscilor. Această lume este însă finită şi, aşa cum a primit existenţa, va trebui s-o piardă după scurgerea unei anumite perioade de timp, ale cărei etape sînt saecula. Despre valoarea spirituală conţinută cîndva în această cosmogonie şi despre filozofia etruscă nu ne