rezervă şi epocii primitive anumite rezultate, pe care generaţiile următoare au încercat în van să le atingă. Tocmai evoluţia spirituală grandioasă a elenilor, care a creat acea desăvîrşită unitate religioasă şi literară, a determinat imposibilitatea atingerii adevăratei unităţi politice; ei au sacrificat astfel simplitatea, docilitatea, devotamentul, spiritul de asociere, care constituie principalele condiţii ale oricărei unităţi statale. De aceea, ar fi timpul să abandonăm acea viziune infantilă asupra istoriei care-i ridică în slăvi pe greci în detrimentul romanilor şi pe romani în detrimentul grecilor. Aşa cum trandafirul este preţuit şi alături de stejar, nu trebuie să fie lăudate sau defăimate cele două organisme măreţe pe care le-a zămislit Antichitatea, ci trebuie să înţelegem că preeminenţa lor se condiţionează reciproc prin imperfecţiunile specifice. Cea mai profundă şi esenţială cauză a diversităţii celor două naţiuni constă, neîndoielnic, în faptul că Latiumul, spre deosebire de Grecia, n-a intrat, în perioada formării sale, în contact cu Orientul. Nici un popor din lume n-a fost capabil să repete prin eforturi proprii minunăţiile civilizaţiei greceşti şi, mai tîrziu, pe cele ale civilizaţiei creştine; istoria nu a produs asemenea străluciri decît acolo unde ideile religiei aramaice au germinat într-un sol indo-germanic. Dacă, din această cauză, Elada este considerată prototipul evoluţiei pur umane, atunci, cu nimic mai prejos, Latiumul constituie prototipul evoluţiei naţionale, iar noi trebuie să o admirăm atît pe prima, cît şi pe cealaltă şi să învăţăm din amîndouă.

În felul acesta a existat şi a acţionat religia romană în dezvoltarea ei pură, individuală şi cu totul naţională. Caracterul ei naţional nu este nicidecum prejudiciat prin faptul că, din timpurile cele mai vechi, au fost preluate conţinutul şi formele unor culte străine, aşa cum nici concesionarea dreptului de cetăţenie unor străini n-a deznaţionalizat statul roman. Neîndoielnic, Roma şi Latiumul şi-au schimbat de timpuriu zeităţile, ca şi mărfurile; mai remarcabilă este transferarea la Roma a zeităţilor şi cultelor neînrudite. Despre cultul distinct al sabinilor, care a fost menţinut de către Tities, am vorbit mai sus (p. 129). Mai îndoielnică este supoziţia împrumutării unor concepţii religioase de la etrusci; lases, străvechiul termen pentru genii (de la lascivus), şi Minerva, zeiţa minţii (mens, menervare), care, în general, sînt considerate a fi, la origine, divinităţi etrusce, sînt mai degrabă originare din Latium, avînd în vedere criteriul etimologic. De necontestat şi, oricum, în concordanţă cu tot ceea ce ştim despre relaţiile romane este realitatea pătrunderii cultelor greceşti la Roma, mai devreme şi mai intens decît oricare altele de origine străină. Oracolele Greciei au constituit prima cauză a acestei pătrunderi. Limbajul zeilor romani se reducea, în general, la cuvintele „da” sau „nu” şi cel mult la transmiterea voinţei lor prin sistemul tragerii la sorţi, care pare să fi fost de origine italică, în timp ce, din timpuri străvechi, sub influenţa orientală, zeii greci, mai vorbăreţi, rosteau adevărate profeţii. Romanii s-au străduit de timpuriu să adune aceste sfaturi, iar copiile prorocirilor preotesei lui Apollo, ale Sibyllei din Cumae, au constituit un dar foarte preţuit al oaspeţilor lor greci din Campania. Pentru lectura şi interpretarea acestor copii a fost desemnat de timpuriu un colegiu format din doi experţi (duoviri sacris faciundis), care n-au fost inferiori în rang decît pontifilor şi augurilor, asistaţi de doi sclavi cunoscători de limbă greacă, întreţinuţi pe cheltuiala statului. Aceşti conservatori ai oracolului erau consultaţi în cazuri îndoielnice, cînd trebuia îndepărtat un pericol iminent, fără a se şti care divinitate urma să fie invocată şi cum trebuie îndeplinit ritualul. În căutarea sfatului divin, romanii s-au adresat încă de timpuriu chiar şi lui Apollo din Delfi. Exceptînd legendele referitoare la aceste legături despre care am vorbit mai sus (p. 112), găsim dovada lor mai întîi în integrarea cuvîntului thesaurus în toate limbile italice cunoscute nouă, apoi în cea mai veche formă a numelui lui Apollo, Aperta, „Deschizătorul”, o denaturare etimologică a doricului Apollo, a cărei vechime este trădată tocmai de barbaria ei. Grecul Herakles s-a încetăţenit, de asemenea, de timpuriu în Italia ca Herclus, Hercoles, Hercules şi a fost conceput mai întîi, într-un mod foarte straniu, ca zeul cîştigului temerar şi al extinderii extraordinare a proprietăţii. Din această cauză, atît comandantul militar, cît şi comerciantul îi depuneau, drept ofrandă, pe altarul principal (ara maxima) situat în Piaţa vitelor a zecea parte din prada sau din bunurile dobîndite. Astfel, el a devenit zeul tratatelor comerciale în general, care, în timpurile mai vechi, erau contractate lîngă acest altar şi întărite prin jurămînt, identificîndu-se din acest punct de vedere cu zeul latin al fidelităţii (deus fidius). Cultul lui Hercule a devenit de timpuriu unul dintre cele mai răspîndite; el a fost, pentru a parafraza un scriitor antic, adorat în toate părţile Italiei, iar pe străzile oraşelor, ca şi lîngă drumuri, i-au fost consacrate numeroase altare. De asemenea, zeităţile navigatorilor, Castor şi Polydeukes sau, la romani, Pollux, zeul comerţului, Hermes, la romani Mercurius, şi zeul medicinei, Asklapios sau Aesculapius, au fost cunoscuţi romanilor de timpuriu, chiar dacă venerarea lor publică datează din epoci ulterioare. Din această perioadă trebuie să dateze şi numele sărbătorii „bunei zeiţe” (bona dea), Damium, corespunzător grecescului δάμιον sau δήμιον. Un împrumut străvechi trebuie să stea şi la temelia faptului că vechul Liber pater al romanilor a fost conceput mai tîrziu ca „Părintele eliberator”, contopindu-se astfel cu zeul vinului la greci, „Eliberatorul” (Lyaeos), şi că zeul roman al adîncurilor s-a numit „Cel care dăruieşte belşugul” (Pluton – Dispater). Soţia acestuia însă, Persephone, s-a schimbat, datorită transformării primei silabe şi a sensului, în romana Proserpina, ceea ce înseamnă „Germinatoarea”. Însăşi divinitatea confederaţiei latino-romane, Diana de pe Aventin, pare să fi imitat zeiţa ligii ionienilor din Asia Mică, Artemida din Efes; cel puţin imaginea sculptată a acesteia a preluat tipul efesian (p. 89). Numai pe aceste căi, prin miturile lui Apollo, Dionysos, Pluto, Hercule şi Artemida, religia aramaică a exercitat o influenţă îndepărtată şi mijlocită asupra Italiei. Se observă cu uşurinţă că pătrunderea religiei greceşti se bazează înainte de toate pe relaţiile comerciale şi că negustorii şi