ideilor simple ale preistoriei substanţa cărnii şi sîngelui uman. Aceste idei n-au devenit numai elementele artelor plastice şi ale poeziei, ci au dobîndit, de asemenea, universalitatea şi elasticitatea care constituie particularitatea cea mai profundă a naturii umane şi, din această cauză, esenţa tuturor religiilor care aspiră la guvernarea lumii. Datorită acestor idei, simpla contemplare a naturii a putut evolua spre concepţii cosmogonice, noţiunea morală modestă, spre concepţii umaniste şi, timp îndelungat, religia greacă a reuşit să cuprindă în sînul ei concepţiile fizice şi metafizice, întreaga dezvoltare ideatică a naţiunii, şi a evoluat în lărgime şi profunzime pînă cînd imaginaţia şi speculaţia au spart vasul care le-a adăpostit. În Latium însă, personificarea conceptelor referitoare la zei a continuat să rămînă atît de transparentă, încît nici artistul şi nici poetul nu s-au putut forma la umbra acestora, religia latină menţinîndu-se întotdeauna pe o poziţie indiferentă şi chiar ostilă faţă de artă. Întrucît zeul n-a fost şi nici nu putea fi nimic altceva decît spiritualizarea unui fenomen terestru, el îşi afla locul (templum) său şi obiectivarea sa tocmai în această replică terestră. Ziduri şi efigii făcute de mîna omului păreau să întunece şi să tulbure concepţiile spirituale. Din această cauză, cultul roman originar nu cunoştea nici imagini ale zeilor, nici edificii ale lor; şi cu toate că şi în Latium zeul a fost adorat de timpuriu într-o imagine şi i s-a construit o capelă mică (aedicula), probabil după model grecesc, această reprezentare figurativă a fost considerată contrară legilor lui Numa şi, în general, o inovaţie impură şi străină. Cu excepţia lui Ianus bifrons, religia romană nu poate oferi nici o imagine particulară a unui zeu; Varro persifla mulţimea că rîvnea la păpuşi şi imagini. Absenţa totală a capacităţii creatoare în religia romană a constituit cauza esenţială a sărăciei desăvîrşite a poeziei şi, mai ales, a speculaţiei romane. Aceeaşi deosebire se manifestă şi în domeniul practic al religiei. Beneficiul practic pe care comunitatea romană îl datora religiei a fost un cod moral de reguli dezvoltat de către preoţi, în special pontifi, alături de procedura legală. Această lege morală a înlocuit, pe de o parte, tutela poliţienească într-o perioadă în care legea nu trecuse încă la protejarea cetăţeanului prin poliţia de stat, pe de alta, a predat tribunalului zeilor şi a pedepsit cu sancţiuni divine infracţiunile împotriva obligaţiilor morale, care nu lezau sau lezau numai într-o anumită măsură legea statului. Primei categorii îi aparţine, de exemplu, în afara determinării precise a zilelor sacre şi a unei cultivări pricepute a cîmpurilor şi a viţei-de-vie, despre care vom vorbi mai jos, şi cultul focului sau cel al Larilor, care sînt în strînsă legătură cu consideraţiile poliţieneşti-sanitare; înainte de toate însă, practica incinerării cadavrelor, adoptată de romani într-o epocă timpurie, cu certitudine mai devreme decît au făcut-o grecii, care presupune o concepţie raţională asupra vieţii şi a morţii, străină preistoriei şi chiar contemporaneităţii. Faptul că religia latină a reuşit să impună această practică şi alte inovaţii asemănătoare trebuie să fie considerat un mare progres. Efectul moral al acestei legi a fost însă cu mult mai important. Putem înţelege acest lucru dacă avem în vedere că fiecare sentinţă, cel puţin pedeapsa capitală, a fost concepută iniţial ca o anatemă a divinităţii ofensate prin crimă. Această anatemă nu numai că sprijinea judecata înfăptuită de către comunitate, ci o şi suplinea. Dacă soţul îşi vindea soţia, iar părintele, fiul căsătorit, dacă un copil îşi bătea tatăl sau nora socrul, dacă patronul încălca obligaţiile sale faţă de oaspete sau faţă de client, dreptul civil nu prevedea pedepse pentru asemenea delicte; însă blestemul divin urma să apese asupra nelegiuitului. Nu trebuie să interpretăm aceasta ca o scoatere în afara legii a celui blestemat (sacer); o asemenea măsură, contrară oricărei ordini civile, nu a fost impusă decît în circumstanţe extraordinare, pentru agravarea anatemei religioase, în timpul luptelor dintre stările Romei. Executarea blestemului divin nu revine jurisdicţiei civile şi cu atît mai puţin cetăţeanului particular sau preotului lipsit de orice putere; cel blestemat nu este condamnat înaintea oamenilor, ci înaintea zeilor. Însă credinţa populară sinceră pe care se bazează această anatemă trebuie să se fi extins în aceste timpuri străvechi şi asupra celor nechibzuiţi şi înrăiţi; cu atît mai profund trebuie să se fi exercitat în cazul acesta puterea morală a religiei, întrucît nu se întina printr-un apel la judecata seculară. Religia nu a avut în Latium merite mai mari decît sprijinirea ordinii publice şi a moralei. Din acest punct de vedere, Grecia a înregistrat un progres imens faţă de Latium, întrucît nu datorează religiei numai întreaga dezvoltare spirituală, ci şi unitatea sa naţională, în măsura în care a putut fi realizată; în jurul oracolelor şi sărbătorilor zeilor, în jurul templului de la Delfi şi de la Olimpia, în jurul muzelor, fiicele credinţei, se grupează tot ceea ce a devenit semnificativ în viaţa elenă şi tot ceea ce este moştenire comună a naţiunii. Totuşi, tocmai în această privinţă Latiumul este superior Eladei prin unele trăsături. Religia latină, redusă la nivelul unei viziuni ordinare, este înţeleasă în întregime de către toţi şi accesibilă tuturor în aceeaşi măsură; din această cauză, comunitatea romană şi-a păstrat egalitatea între cetăţeni, în timp ce Elada, unde religia se situa la nivelul gîndirii celor aleşi, a trebuit să suporte din primele timpuri toate binecuvîntările şi nenorocirile pe care le poate aduce aristocraţia spiritului. Religia latină s-a născut, ca şi toate celelalte, din efortul pătrunderii în abisul gîndirii; numai contemplării superficiale, care estimează greşit adîncimea fluviului, întrucît apele sale sînt limpezi, poate să-i pară searbădă lumea transparentă a spiritelor ei. Această credinţă sinceră a dispărut, bineînţeles, în decursul timpurilor la fel ca roua care piere sub razele soarelui; în consecinţă, şi religia latină a degenerat ulterior, latinii păstrînd totuşi simplitatea credinţei lor un timp mult mai îndelungat decît majoritatea popoarelor, îndeosebi decît grecii. Aşa cum culorile sînt nu numai efectele, dar şi obscurităţile luminii, arta şi ştiinţa sînt nu numai creatoarele, dar şi distrugătoarele credinţei; la fel cum necesitatea guvernează această evoluţie şi distrugere, aceeaşi lege a naturii