La popoarele latine, adorarea zeilor se bazează în principal pe ataşamentul omului faţă de cele lumeşti şi numai într-o măsură redusă pe frica de forţele nestăvilite ale naturii; înainte de toate, ea constă în manifestări ale bucuriei, în cîntece şi poeme, în jocuri şi în dansuri, mai ales în ospeţe. La fel ca la toate celelalte populaţii agricole la care alimentele obişnuite sînt vegetalele, tăierea animalelor a devenit şi în Italia o sărbătoare de familie şi, în acelaşi timp, un act de cult; porcul este ofranda cea mai agreată de zei, întrucît asigură bucatele atît de obişnuite în timpul sărbătorilor. Orice risipă şi orice exces de bucurie sînt însă contrare caracterului roman echilibrat. Zgîrcenia faţă de zeii înşişi este una dintre trăsăturile cele mai frapante ale cultului latin străvechi; şi jocul liber al fanteziei este reprimat cu o severitate de fier, datorită disciplinei consecvente pe care şi-a impus-o naţiunea însăşi. Din această cauză, monstruozităţile imaginaţiei, care sînt de nedespărţit de astfel de excese, au rămas străine romanilor. Ce-i drept, şi religia latină are în esenţă acea profundă trăsătură morală, care îndeamnă omul să stabilească o legătură între delict, pedeapsă şi lumea zeilor şi să considere delictul ca pe o ofensă adusă zeilor, iar pedeapsa, ca pe o ispăşire a acesteia. Executarea celui condamnat la moarte este un sacrificiu expiatoriu oferit divinităţii, ca şi uciderea inamicului într-un război drept; hoţul care fură roadele cîmpului în timpul nopţii îşi ispăşeşte fapta în faţa zeiţei Ceres prin spînzurare, aşa cum inamicul răuvoitor este consacrat, prin uciderea sa pe cîmpul de luptă, Pămîntului-mumă şi geniilor bune. Ideea profundă şi teribilă a substituirii se întîlneşte tot cu această ocazie; dacă zeii se mînie pe comunitate, fără a se putea găsi un vinovat anume, ei pot fi împăcaţi prin cineva care se oferă voluntar (devovere se); crăpăturile infestate ale pămîntului se închid la loc, bătăliile aproape pierdute se transformă în victorii dacă un cetăţean pur se aruncă drept victimă expiatorie în abis sau în rîndurile inamice. „Primăvara consacrată” se întemeiază pe un principiu asemănător; tot ce se naşte în rîndul oamenilor şi animalelor într-o anumită perioadă este consacrat zeilor. Dacă putem să desemnăm asemenea practici drept sacrificii umane, atunci ele aparţin în mod esenţial credinţei latine; trebuie să adăugăm totuşi că, atît cît putem pătrunde în trecut, această sacrificare, în măsura în care priveşte viaţa, se limitează la cel vinovat condamnat de către un tribunal civil şi la cel nevinovat care alege moartea în mod voluntar. Sacrificii umane de altă natură, ireconciliabile cu principiul de bază al sacrificiului în general, nu au fost admise niciodată la romani, iar dacă se întîlnesc la alte populaţii indo-germanice, ele constituie începutul decadenţei şi barbariei; la romani vom găsi cu greu o împrejurare în care superstiţia şi desperarea au căutat o soluţie extraordinară folosindu-se de astfel de mijloace revoltătoare. Cu privire la credinţa în fantome, teama de vrăjitorii şi practici misterioase, se găsesc la romani urme relativ puţine. Instituţiile oraculare şi profetice n-au atins niciodată în Italia importanţa pe care au dobîndit-o în Grecia şi n-au reuşit niciodată să exercite o influenţă reală asupra vieţii private şi publice. Pe de altă parte însă, religia latină a intrat de timpuriu într-un stadiu al prozaismului şi aridităţii şi s-a redus la un ceremonial penibil şi searbăd. Înainte de toate, zeul italicului este, cum s-a amintit mai sus, un instrument pentru obţinerea unor bunuri lumeşti foarte concrete. Tendinţa care a imprimat credinţelor italice predilecţia lor pentru lucrurile palpabile şi reale se recunoaşte şi astăzi cu claritate în cultul sfinţilor Italiei moderne. Zeii stau în faţa oamenilor precum creditorul în faţa debitorului; fiecare dintre ei deţinea un drept de necontestat asupra anumitor ceremonii şi ofrande şi, întrucît numărul zeilor a fost la fel de mare ca şi cel al momentelor vieţii umane, neglijarea sau adoraţia incompletă a fiecărui zeu în parte se răzbuna într-o împrejurare asemănătoare: cunoaşterea obligaţiilor religioase care-i reveneau cetăţeanului roman a constituit o sarcină dificilă şi delicată. Din această cauză, preoţii, pontifii, cunoscători ai legilor divine şi îndrumători în aplicarea acestora, trebuiau să dobîndească o influenţă remarcabilă. Bărbatul corect îndeplineşte obligaţiile impuse de ritual cu aceeaşi riguroasă punctualitate cu care se conformează angajamentelor sale lumeşti, adaugînd ceva acestora, dacă şi zeul, la rîndul său, o făcuse în prealabil pentru el. Bărbatul chiar speculează cu zeul său; practic, legămîntul este un contract formal încheiat între zeu şi om: în schimbul unui anumit serviciu îndeplinit, omul promite zeului o recompensă echivalentă; principiul legal al romanilor, conform căruia nici un contract nu putea fi încheiat de către reprezentanţi, nu constituie ultimul argument pentru care a fost eliminată în Latium orice mijlocire a sacerdoţilor în problemele religioase ale oamenilor. Aşa cum comerciantul roman, fără a aduce prejudicii reputaţiei sale, nu îndeplineşte contractul decît textual, la fel, în relaţiile cu zeii, după prescripţiile teologilor romani, a fost oferită şi luată imaginea unui lucru în locul lucrului în sine. Romanii ofereau stăpînului bolţii cereşti căpăţîni de ceapă şi de mac, pentru ca fulgerele lui să le lovească pe acestea, şi nu capetele oamenilor; pentru a împăca cererea de ofrande a Tatălui Tibru, în apele sale se aruncau anual treizeci de păpuşi făcute din papură. Ideile graţiei divine şi ale împăciuirii sînt amestecate aici pînă la contopire cu şiretenia pioasă, prin care se încearcă inducerea în eroare şi concilierea stăpînului primejdios printr-o satisfacere aparentă. În felul acesta, frica faţă de zei exercită, într-adevăr, o influenţă puternică asupra spiritelor mulţimii, dar în nici un caz nu este vorba de acea obedienţă faţă de natura atotstăpînitoare sau faţă de un zeu atotputernic care stă la temelia panteismului sau monoteismului; dimpotrivă, ea îmbracă un caracter foarte terestru şi, în esenţă, nu se deosebeşte de acea şovăială cu care debitorul roman se apropie de creditorul său corect, de neînduplecat şi foarte puternic. Astfel, este evident că o asemenea religie a fost favorabilă mai degrabă lichidării decît dezvoltării oricărei concepţii artistice şi speculative, în timp ce grecul a conferit