către stat, odată pentru totdeauna, unor corporaţii sau unor sacerdoţi permanenţi; iar acoperirea cheltuielilor sacrificiilor, fără îndoială ridicate, era asigurată în parte prin donaţiile de terenuri primite de temple, în parte prin amenzi (pp. 63, 118). Nu se poate pune la îndoială faptul că cultul public al celorlalte comunităţi latine şi al comunităţilor sabelice a fost în esenţă acelaşi; cel puţin flaminii, salii, lupercii şi vestalele nu sînt, după cum s-a dovedit, instituţii specifice Romei, ci comune tuturor latinilor; cel puţin primele trei colegii nu par să se fi format în comunităţile înrudite după model roman. În sfîrşit, aşa cum statul dă dispoziţii referitoare la zeii statului, în mod asemănător fiecare cetăţean în parte putea reglementa cercul său individual şi oferi zeilor nu numai sacrificii, dar le putea consacra şi spaţii şi preoţi proprii.

Aşadar, Roma a avut destule colegii sacerdotale şi destui preoţi, însă cel care avea nevoie de un favor divin nu se adresa preotului, ci zeului însuşi. Cel care imploră şi cel care întreabă se adresează zeităţii – comunitatea, bineînţeles, prin gura regelui, curia prin curio, iar cavalerii prin comandanţii lor –şi nici o ingerinţă sacerdotală nu putea să voaleze sau să umbrească relaţia aceasta simplă şi originară. Totuşi, nu este un lucru uşor să comunici cu zeitatea. Zeul are felul său propriu de a vorbi, care poate fi înţeles numai de către iniţiat; cel care a deprins această vorbire nu numai că poate să afle voinţa zeului, dar o poate şi dirija şi chiar, în caz de necesitate, înşela sau constrînge. Din această cauză, este firesc faptul că adoratorul zeului solicită întotdeauna oameni iniţiaţi şi ascultă de sfatul lor; acest lucru a dat naştere corporaţiilor de specialişti în religie, o instituţie pe deplin naţional-italică, care a influenţat evoluţia politică cu mult mai mult decît preoţii individuali sau colegiile. În mod eronat, au fost confundate uneori cu acestea. Colegiilor le revenea sarcina oficierii cultului unei anumite divinităţi, acestor corporaţii însă, păstrarea tradiţiei relativă la îndeplinirea acţiunilor generale legat de cult, care presupuneau, pentru a corespunde tradiţiei, o anumită cunoaştere, impunînd astfel statului obligaţia de a veghea asupra transmiterii corecte a acestor cunoştinţe în propriul său interes. Aceste corporaţii exclusiviste, completîndu-şi singure locurile vacante, bineînţeles tot cu cetăţeni, au devenit, datorită acestei calităţi, păstrătorii artei divinaţiei şi ai ştiinţelor legate de aceasta. În cadrul constituţiei romane şi, în general, a celorlalte comunităţi latine, nu se găsesc la origine decît două asemenea corporaţii, augurii şi pontifii. Cei şase auguri puteau interpreta voinţa zeilor după zborul păsărilor, această artă a tălmăcirii fiind exersată cu atîta seriozitate, încît aproape că se ajunsese la constituirea unui sistem ştiinţific. Cei cinci „constructori de poduri” (pontifices) au împrumutat numele lor de la activitatea, pe cît de sacră, pe atît de importantă din punct de vedere politic, de a construi şi a demola podul peste Tibru. Inginerii romani erau cei care cunoşteau şi păstrau tainele măsurătorilor şi ale numerelor; de aici a derivat sarcina lor de a corecta calendarul statului, de a anunţa poporului perioadele cu lună nouă şi cu lună plină şi pe cele ale sărbătorilor, de a veghea ca fiecare act religios şi judiciar să se desfăşoare în zilele faste. Întrucît ei aveau o privire de ansamblu asupra tuturor ceremoniilor religioase, erau consultaţi în prealabil şi în materie de căsătorie, testament şi arrogatio, şi asupra posibilităţii contravenţiei împotriva dreptului divin în cazul unei întreprinderi propuse. Ei fixau şi proclamau prescripţiile exoterice generale, cunoscute sub numele de „legi regale”. În felul acesta, ei au obţinut, deşi într-o măsură mai restrînsă pînă la suprimarea regalităţii, conducerea generală a cultului roman şi a tot ceea ce se lega de acesta. Şi ce nu se lega de acesta!? Ei înşişi şi-au desemnat cunoştinţele prin expresia „cuprinderea lucrurilor divine şi umane”. Într-adevăr, începuturile jurisprudenţei temporale şi sacrale, ca şi cele ale consemnării istoriei s-au născut în sînul acestei corporaţii. Arta de a scrie istoria a fost în realitate asociată cu calendarul şi cu cărţile analelor; şi cum în condiţiile organizării curţilor de judecată romane nu se putea forma o tradiţie în interiorul lor, a devenit necesară conservarea cunoaşterii principiilor legale şi a procedurii în cadrul colegiului pontifilor, unicul competent să-şi dea avizul referitor la zilele de judecată şi la problemele de drept religios. Acestor două corporaţii de experţi în divinaţie, foarte vechi şi importante, le putem adăuga, într-o anumită măsură, colegiul celor douăzeci de soli ai statului (fetiales, cuvînt de origine incertă), destinaţi să păstreze, ca arhive în viaţă, memoria tratatelor încheiate cu comunităţile vecine, să decidă în cunoştinţă de cauză în cazul lezării pretinse a dreptului internaţional şi să ceară, cînd era necesar, satisfacţie sau declararea războiului. Relativ la dreptul popoarelor, ei îndeplineau aceeaşi funcţie pe care o îndeplineau pontifii relativ la dreptul sacru şi deţineau, în consecinţă, ca şi aceştia, sarcina de a indica legea, dar fără s-o poată traduce în fapt. Dar de oricîtă consideraţie s-ar fi bucurat aceste colegii şi oricît de importante şi cuprinzătoare au fost funcţiile ce li s-au acordat, niciodată nu s-a uitat, îndeosebi cînd era vorba de cele care ocupau poziţiile supreme, că sarcina lor nu era de a da ordine, ci sfaturi competente şi că n-au fost împuternicite să solicite nemijlocit o favoare din partea zeilor, ci să explice celui care-i întreba răspunsurile obţinute. În felul acesta, cel mai renumit preot nu numai că era inferior regelui în ceea ce priveşte ierarhia publică, dar nici nu-l putea sfătui dacă regele îl solicita. Regelui îi revenea atribuţia de a stabili dacă şi cînd trebuia observat zborul păsărilor; cel care „observa zborul păsărilor” îl asista numai şi îi interpreta, dacă era cazul, semnele mesagerilor cerului. De asemenea, feţialul şi pontiful nu se pot amesteca în treburile referitoare la dreptul internaţional sau public dacă cei în drept nu îi solicită; cu tot zelul lor religios, romanii au respectat cu o tenacitate remarcabilă principiul ca preotul să rămînă cu totul neputincios în conducerea statului şi, fiind exclus de la toate poziţiile guvernante, să dea ascultare