pentru cultul familiei, zeităţile pădurii şi ale cîmpurilor, Silvanele, iar înainte de toate zeităţile propriu-zise ale casei. Lazii sau Larii, care primeau întotdeauna partea lor din masa familiei şi în faţa cărora, chiar şi în timpul lui Cato cel Bătrîn, pater familias era dator să-şi rostească rugăciunea imediat după întoarcerea sa acasă. Dimpotrivă, în ierarhia zeilor, aceste genii ale casei şi ale cîmpului ocupă mai degrabă ultimul decît primul loc; nici nu putea să fie altfel într-o religie care renunţă la idealizare: nu abstracţia cea mai largă şi generală, ci cea mai simplă şi cea mai individuală a fost aceea în care inima pioasă îşi găsea adevărata împlinire. În legătură directă cu această indiferenţă faţă de elementul ideatic se află tendinţa practică şi utilitaristă a religiei romane, care se manifestă cu evidenţă în lista sărbătorilor prezentată mai sus. Mărirea proprietăţii şi abundenţa de bunuri dobîndite din agricultură, păstorit, navigaţie şi comerţ sînt lucrurile pe care romanul le cere zeilor săi; astfel, este corect să afirmăm că zeul fidelităţii (Deus Fidius), zeiţa hazardului şi a norocului (Fors Fortuna) şi zeul comerţului (Mercurius), născuţi din relaţiile umane cotidiene, deşi nu figurează în acea străveche listă a sărbătorilor, au apărut totuşi de timpuriu, fiind veneraţi pe tot cuprinsul locuit de romani. Severul spirit de economie şi speculaţia mercantilă au fost prea adînc înrădăcinate în caracterul roman pentru a nu-şi găsi abstracţia corespunzătoare în lumea zeilor.

Despre lumea spiritelor sînt puţine de spus. Sufletele născute din muritori, „cei buni” (manes), continuă să existe sub forma unor umbre, fiind legate de locul unde se odihnea trupul (dii inferi) şi primind mîncare şi băutură de la cei în viaţă. Numai că ei dăinuiau în spaţiile abisului şi nici o punte nu ducea din lumea inferioară înspre oamenii de pe pămînt sau înspre zeii din înălţimi. Cultul grec al eroilor este cu totul străin romanilor, iar originea recentă, ca şi invenţia mediocră a legendei întemeierii Romei sînt dovedite prin transformarea, cu totul neromană, a regelui Romulus în zeul Quirinus. Numa, numele cel mai vechi şi mai venerat din tradiţia romană, n-a fost adorat niciodată ca zeu, aşa cum, de exemplu, Theseus era venerat la Atena.

Cele mai vechi corporaţii sacerdotale se leagă de cultul lui Marte; mai ales preotul zeului comunităţii, ales pe viaţă, „aprinzătorul lui Marte” (flamen Martialis), cum a fost numit datorită jertfei pe care o aducea în cinstea zeului, şi cei doisprezece „săritori” (salii), un grup de oameni tineri care executau în luna martie dansul războinic, acompaniindu-se cu cîntece. Am văzut deja (pp. 72-73) că fuziunea comunităţii de pe Colină cu cea de pe Palatin a produs dublarea lui Marte şi, în consecinţă, introducerea unui al doilea preot al lui Marte, flamen Quirinalis, şi a unui al doilea grup de dansatori, salii collini. La acestea se adaugă alte culte publice; unele dintre ele au avut, probabil, o origine cu mult anterioară întemeierii Romei, iar celebrarea lor a fost încredinţată fie unor preoţi individuali – pentru Carmentis, pentru Volcanus, pentru zeul portului sau fluviului –, fie unor colegii speciale de preoţi sau unor familii care o exercitau în numele poporului. O astfel de corporaţie a fost probabil colegiul celor doisprezece „fraţi ai cîmpului” (fratres arvales), care invocau în luna mai „zeiţa creatoare” (dea dia) pentru creşterea semănăturilor; cu toate acestea, nu este sigur că el se bucura în epoca aceasta de consideraţia deosebită pe care a cunoscut-o în epoca imperială. Lui îi urmează confreria Titii-lor, care a fost instituită pentru conservarea cultului particular al sabinilor romani (pp. 45-46), ca şi cei treizeci de „aprinzători curiali” (flamen curialis), instituţii pentru vetrele celor treizeci de curii ; de asemenea, amintita „sărbătoare a lupului (Lupercalia), care a fost celebrată în onoarea „zeului favorabil” (Faunus), pentru protejarea turmelor de către ginta Quinctiilor şi, după venirea romanilor de pe Colină, şi de cea a Fabiilor; ea era sărbătorită în luna februarie şi constituia un veritabil carnaval al păstorilor, în care „lupii” (luperci) alergau goi, încinşi numai cu pielea berbecului, şi loveau oamenii cu biciurile. Alte culte gentilice implică şi prezenţa comunităţii. La aceste culte străvechi ale comunităţii romane s-au adăugat treptat noi rituri. Cel mai important este acela care se bazează pe oraşul unit, întemeiat oarecum pentru a doua oară datorită ridicării zidului de incintă şi a acropolei; odată cu el apare cel mai mare, cel mai bun Iovis de pe Capitoliu, geniul poporului roman, situat în vîrful ierarhiei divinităţilor romane, iar „aprinzătorul” care-i este consacrat, flamen dialis, formează împreună cu cei doi preoţi ai lui Marte triada sacră a marilor preoţi. Concomitent, se introduce cultul noii vetre unice a oraşului – al Vestei – şi, legat de el, cel al Penaţilor comunităţii (pp. 89-90). Şase fecioare neprihănite, oarecum fiicele nemăritate ale poporului roman, îndeplineau acest oficiu pios şi trebuiau să păstreze aprinsă tot timpul flacăra de pe vatra comunităţii, spre a servi cetăţenilor drept exemplu şi semn distinctiv. Acest cult, jumătate domestic, jumătate public, a fost cel mai venerat de către romani; dintre toate riturile păgîne, el a opus la Roma rezistenţa cea mai îndîrjită în faţa creştinismului. Aventinul era consacrat Dianei, care reprezenta confederaţia latină (p. 86); însă tocmai din această cauză nu i-a fost acordat un sacerdoţiu roman anume. Comunitatea s-a deprins astfel să aducă numeroaselor divinităţi omagii prin sărbători generale sau corporaţii speciale afectate serviciului acestora; de asemenea, ea a stabilit în unele cazuri „aprinzători” speciali – de exemplu, zeiţei florilor (Flora) şi fructelor (Pomona) –, astfel încît numărul acestora s-a ridicat la cincisprezece. Cu toate acestea, întotdeauna s-au remarcat din rîndul lor cei trei „mari aprinzători” (flamines maiores), care, pînă în epoci recente, nu puteau fi aleşi decît din rîndul cetăţenilor vechi, la fel cum corporaţiile vechi ale saliilor de pe Palatin şi Quirinal pretindeau întotdeauna întîietatea faţă de toate celelalte colegii ale preoţilor. În consecinţă, ceremoniile necesare şi permanente consacrate zeilor au fost încredinţate de