dispărută pentru noi aproape cu desăvîrşire. Ce-i drept, unirea dintre comunitatea romană veche şi romanii de pe Colină se realizase înaintea perioadei în care s-a stabilit lista sărbătorilor, întrucît îl întîlnim pe Quirinus alături de Marte; însă templul capitolin încă nu fusese construit, întrucît lipsesc Iuno şi Minerva, încă nu fusese ridicat sanctuarul Dianei de pe Aventin şi nici nu fusese împrumutat de la greci vreun termen referitor la cult. Nucleul cultului roman şi, în general, al celui italic l-a constituit în epoca aceea, în care fiecare neam vieţuia de sine stătător în peninsulă, adorarea zeului Maurs sau Mars, zeul ucigaş, imaginat cu precădere ca apărătorul divin al comunităţii, cel care aruncă suliţa, cel care protejează turmele, cel care înfrînge inamicul – bineînţeles, în măsura în care fiecare comunitate îşi avea propriul Marte şi îl venera ca pe cel mai puternic şi mai sacru dintre toţi zeii. Din această cauză, fiecare grup care pleca să întemeieze o nouă comunitate, fiecare „primăvară consacrată” avea un Marte propriu. Lui Marte îi este consacrată prima lună, atît în calendarul romanilor, de altfel lipsit de zei, cît şi în cele ale celorlalţi latini şi ale sabelilor; dintre numele proprii romane, care, de asemenea, nu ne amintesc de nici un alt zeu, apar din timpuri străvechi cu precădere Marcus, Mamercus, Mamurius; de Marte şi de ciocănitoarea lui sacră se leagă cel mai vechi oracol; lupul, animal sacru al lui Marte, este, concomitent, şi simbolul comunităţii romane, iar ceea ce fantezia romană a putut produce în domeniul legendelor sacre ale triburilor se referă în exclusivitate la zeul Marte şi la alter ego-ul său, Quirinus. În lista sărbătorilor, Părintele Diovis, o reflectare mai autentică şi mai degrabă civilă decît războinică a spiritului comunităţii romane, ocupă un spaţiu mai mare decît Marte, aşa cum preotul lui Iupiter îi întrece prin poziţie pe cei doi preoţi ai zeului războiului. Marte deţine totuşi un rol extraordinar în această listă şi este cu totul verosimil ca, atunci cînd s-a stabilit această ordine a sărbătorilor, Iovis să se fi aflat alături de Marte, precum Ahuramazda alături de Mithra. Adevăratul nucleu al cultului zeilor în comunitatea romană războinică trebuie să fi fost pe atunci zeul războinic al morţii şi sărbătoarea lui din martie; alături de el, ca zeu al vinului „care-ţi înveseleşte inima”, nu „cel care-ţi ia toate grijile”, introdus mai tîrziu de către greci, a fost celebrat părintele Iovis însuşi.

În această prezentare nu ne-am propus o analiză detaliată a divinităţilor romane; din punct de vedere istoric, este însă important să se atragă atenţia asupra caracterului lor particular, în acelaşi timp modest şi profund. Abstracţia şi personificarea constituie baza mitologiei romane, ca şi a celei greceşti; şi zeul elen s-a născut dintr-un fenomen al naturii sau dintr-un concept şi îi apare grecului, ca şi romanului sub forma sa personală; faptul este demonstrat de conceperea divinităţilor ca masculine şi feminine şi de modul de a invoca o zeitate străină: „eşti zeu sau zeiţă, bărbat sau femeie”. La aceasta se adaugă credinţa că numele adevăratului geniu tutelar al comunităţii nu trebuie să fie pronunţat niciodată, pentru a nu fi cunoscut de către duşman, care, chemîndu-l, îl ademeneşte în afara teritoriului. O urmă a acestei concepţii profund corporale a rămas legată îndeosebi de Marte, cea mai veche şi cea mai naţională divinitate italică. În timp ce abstracţia, care constituie fundamentul oricărei religii, încearcă pretutindeni să se ridice la concepţii mai vaste şi mai cuprinzătoare şi să pătrundă tot mai adînc în esenţa lucrurilor, formele credinţei romane stagnează sau se reduc la un nivel al concepţiei şi al înţelegerii incredibil de modest. Dacă, pentru grec, fiecare noţiune semnificativă se lărgeşte repede spre grupuri figurate, spre ciclul de legende şi de idei, pentru roman, ideea fundamentală se conservă în rigiditatea ei originară. Religia romană nu poate oferi nici pe departe ceva asemănător cu transfigurarea morală pămînteană a religiei lui Apollo, cu entuziasmul dionisiac divin, cu cultele htoniene şi mistice, cu ideile lor profunde şi misterioase. Ea cunoaşte, ce-i drept, un „zeu rău” (Vediovis), arătări şi fantome (lemures), mai tîrziu şi zeităţi ale aerului infestat, ale febrei, ale bolilor, poate chiar ale furtului (laverna); ea nu a putut să producă însă acel fior misterios după care tînjeşte sufletul omului, nici să personifice elementele de neînţeles şi chiar rele care sălăşluiesc în om şi în natură şi care trebuie să facă parte dintr-o religie, dacă această religie are pretenţia de a reflecta omul în întregime. În religia romană nu a existat nimic misterios în afara numelor divinităţilor cetăţii, Penaţii; iar caracterul real al acestora a fost cunoscut, de altfel, de către toţi. Teologia naţională a romanilor a încercat, înainte de toate, să-şi formeze noţiuni precise despre fenomenele importante şi despre proprietăţile lor, să le confere o terminologie şi să le claseze sistematic – ţinînd seama de împărţirea persoanelor şi a lucrurilor, care a constituit şi fundamentul dreptului privat –, astfel încît cetăţeanul să poată invoca zeităţile şi familiile de zeităţi în ordinea corectă şi pentru a impune mulţimii invocarea corectă (indigitare). Astfel de noţiuni, produse ale abstracţiei pozitiviste, avînd, concomitent, un caracter respectabil şi ridicol, au constituit esenţa teologiei romane. Semănătura (saëturnus), munca cîmpului (ops), ţărîna (tellus) şi piatra de hotar (terminus) sînt printre divinităţile cele mai vechi şi mai venerate ale romanilor. Cea mai originală dintre toate divinităţile Romei şi poate unica pentru care s-a inventat o imagine de cult de o veritabilă factură italică a fost Ianus bifrons; totuşi, nici această zeitate nu se bazează decît pe o idee semnificativă pentru intensitatea sentimentului religios al romanilor, care constă în invocarea „Spiritului deschiderii” înaintea demarării oricărei acţiuni. Această concepţie dovedeşte, de asemenea, profunda convingere că ierarhizarea zeităţilor a fost la fel de necesară la romani ca şi individualizarea zeilor mai personali ai elenilor. Dintre toate cultele Romei, cel al geniilor, care guvernează în casă, asupra ei, dar şi în cămară, este poate cel mai profund; acestea au fost pentru cultul public Vesta şi Penaţii,