guvernează asupra romanilor, zeii proprii guvernează fiecare comunitate străină în parte; dar oricît de severă a fost distincţia dintre cetăţean şi străin, dintre zeul roman şi zeul străin, atît omul, cît şi zeul străin pot fi încetăţeniţi la Roma printr-o hotărîre a comunităţii, iar atunci cînd cetăţenii unui oraş cucerit au fost mutaţi la Roma, trebuie să fi fost invitaţi şi zeii acestei cetăţi să-şi pregătească aici un nou sediu. Sfera originară a zeilor, structura sa înainte de contactul cu grecii le putem recunoaşte din listele sărbătorilor publice (feriae publicae) ale comunităţii romane, care sînt conţinute în calendarul acesteia şi constituie, indubitabil, documentele cele mai vechi care ne-au parvenit din Antichitatea romană. În listele acestea, prioritatea îi revenea lui Iupiter şi lui Marte, ca şi alter ego-ului acestuia din urmă, Quirinus. Lui Iupiter îi sînt consacrate toate zilele cu lună plină (idus), de asemenea toate sărbătorile vinului, dar şi alte zile asupra cărora vom reveni mai jos; lui „Iovis cel Rău” (Vediovis) îi este consacrată ziua de 21 mai (Agonalia). Lui Marte, în schimb, îi e închinată ziua de Anul Nou, celebrat la 1 martie, şi, în general, marea sărbătoare a războinicilor din luna martie, numită după zeul însuşi. Aceasta, introdusă de cursa de cai (equirria) desfăşurată la 27 februarie, înregistrează momentele culminante în zilele „faurului scutului” (Sequirria sau Mamuralia, 14 martie), în cele ale dansului războinic pe locul adunării comunităţii (Quinquatrus, 19 martie), şi ale consacrării trompetelor (Tubilustrium, 23 martie). Aşa cum războiul începea întotdeauna cu această sărbătoare, tot aşa, după reîntoarcerea din expediţie, urma o nouă sărbătoare consacrată lui Marte, sărbătoarea consacrării armelor (Armilustrium, 19 octombrie). Celui de-al doilea Marte, lui Quirinus, i-a fost consacrată ziua de 17 februarie (Quirinalia). Dintre celelalte sărbători, cele referitoare la agricultură şi la cultivarea viţei-de-vie ocupă primul loc, iar sărbătorile pastorale au o importanţă secundară. În categoria acestora intră cu precădere lungul şir al sărbătorilor primăverii, din luna aprilie, cînd sînt aduse jertfe lui Tellus, altfel spus, ţărînei hrănitoare (Fordicidia, jertfa vacii gestante), la 15 aprilie, lui Ceres, zeiţa creşterii care dă vlăstare (Cerialia), la 19 aprilie, zeiţei turmelor, Pales, care fecundează (Parilia), la 21 aprilie, lui Iupiter, ca protector al viţei-de-vie şi al butoaielor care se deschid în ziua aceasta (23 aprilie) pentru prima dată după culesul din anul precedent (Vinalia), duşmanului înverşunat al semănăturilor, Ruginei (Robigus: Robigalia), la 25 aprilie. De asemenea, după munca îndeplinită şi după încheierea cu succes a depozitării darurilor pămîntului în hambare, se desfăşoară o sărbătoare dublă, consacrată zeului şi zeiţei strîngerii şi depozitării recoltei, lui Consus (de la condere) şi lui Ops; mai întîi, imediat după seceriş (Consualia, la 21 august, Opiconsiva, la 25 august), apoi la solstiţiul de iarnă, cînd hambarele îşi dezvăluie nemijlocit menirea (Consualia, la 15 decembrie; Opalia, la 19 decembrie). Viziunea înţeleaptă a vechilor maeştri de ceremonii a intercalat între aceste două zile de sărbătoare pe aceea a însămînţării (Saturnalia, de la Saëturnus sau Saturnus, la 17 decembrie). În acelaşi mod, sărbătoarea mustului sau vindecării (Meditrinalia), la 11 octombrie, denumită astfel pentru că mustului tînăr i se atribuiau puteri tămăduitoare, a fost consacrată lui Iovis, ca zeu al vinului, după încheierea culesului, în timp ce semnificaţia originară a celei de-a treia sărbători a vinului nu este stabilită cu certitudine (Vinalia, la 19 august). La aceste sărbători se adaugă, la sfîrşitul anului, sărbătoarea lupului (Lupercalia, la 17 februarie), a păstorilor în onoarea zeului bun, Faunus, sărbătoarea pietrelor de hotar (Terminalia, o sărbătoare a agricultorilor, celebrată la 23 februarie), sărbătoarea de vară de două zile a dumbrăvilor (Lucaria, la 19 şi 21 iulie), dedicată probabil zeităţilor pădurii (Silvani), sărbătoarea izvoarelor (Fontinalia, la 13 octombrie) şi sărbătoarea celei mai scurte zile care aduce soarele nou (An-geronalia, Divalia, la 21 decembrie). Aceeaşi importanţă o au, nici nu se putea altfel în portul Latiumului, sărbătorile navigatorilor consacrate zeităţilor mării (Neptunalia, la 23 iulie), ale portului (Portunalia, la 17 august) şi ale Tibrului (Volturnalia, la 27 august). În schimb, meşteşugurile şi artele sînt reprezentate în cercul zeilor numai de către Volcanus – zeul focului şi al artei fierăritului, căruia, în afara zilei care-i poartă numele (Volcanalia, la 23 august), îi este dedicată şi o a doua sărbătoare, a consacrării trompetelor (Tubilustrium, 23 mai) – şi, eventual, şi de către Carmentis – venerată iniţial ca zeiţă a descîntecelor şi a cîntecelor şi numai ulterior ca protectoare a naşterilor (Carmentalia, la 11 şi 15 ianuarie). Sărbătoarea zeiţei vetrei şi a geniilor cămării de provizii, a Vestei şi a Penaţilor (Vestalia, la 9 iunie) era dedicată vieţii domestice şi familiale; în acelaşi sens trebuie interpretate sărbătoarea zeiţei naşterii (Matralia, la 11 iunie), sărbătoarea belşugului de copii, consacrată lui Liber şi Libera (Liberalia, la 17 martie), sărbătoarea sufletelor celor decedaţi (Feralia, la 21 februarie) şi sărbătoarea, care dura trei zile, a stafiilor (Lemuria, la 9, 11 şi 13 mai). La relaţiile publice se referă două sărbători al căror sens nu-l putem desluşi – cea a fugii regelui (Regifugium, la 24 februarie) şi cea a fugii poporului (Poplifugia, la 5 iulie), dintre care cel puţin ultima a fost consacrată lui Iupiter – şi sărbătoarea celor şapte coline (Agonia sau Septimontium, la 11 decembrie). De asemenea, zeului începutului, lui Iupiter, i-a fost consacrată o zi proprie (Agonia, la 9 ianuarie). Alte cîteva sărbători, cea a Furrinei (la 25 iulie) şi cea consacrată lui Iupiter şi lui Acca Larentia, poate o sărbătoare a Larilor (la 23 decembrie), au fost uitate cu timpul. Acest tablou este complet în ceea ce priveşte sărbătorile publice fixe; şi chiar dacă pe lîngă aceste sărbători periodice s-au adăugat, cu certitudine, din cele mai vechi timpuri, sărbători ocazionale, această enumerare, atît cu cele menţionate, cît şi cu cele omise, ne deschide totuşi o perspectivă de ansamblu asupra perioadei străvechi,