Romei, pe care le putem surprinde prin deducţie, constatăm că acest stadiu a fost depăşit demult. Ce-i drept, ginta şi familia n-au fost anihilate în interiorul comunităţii romane, dar omnipotenţa teoretică şi practică a statului în sfera sa proprie nu este limitată prin aceste asociaţii şi nici prin libertatea acordată şi garantată cetăţenilor de către stat. Întotdeauna, statul constituie fundamentul legii; libertatea nu este decît o altă expresie a dreptului de cetăţean în accepţiunea sa cea mai largă; întreaga proprietate are la bază concesionarea din partea comunităţii, explicită sau implicită, către un privat; contractul nu este valabil decît după ce comunitatea l-a confirmat prin reprezentanţii ei, testamentul, numai după ce a fost confirmat de către obşte. Sfera dreptului public este delimitată cu precizie faţă de cea a dreptului privat; crimele comise împotriva statului generează nemijlocit un act de justiţie din partea acestuia şi sînt pedepsite întotdeauna cu moartea; crimele comise împotriva concetăţeanului sau oaspetelui sînt reglementate, de regulă, pe calea compromisului, prin expiaţie sau prin acordarea satisfacţiei din partea părţii ofensatoare, şi nu sînt ispăşite niciodată cu moartea, ci în cel mai rău caz cu pierderea libertăţii. Liberalismul cel mai larg în exercitarea comerţului se găseşte alături de cea mai riguroasă procedură de execuţie, la fel cum în statele comerciale ale zilelor noastre dreptul universal de a emite cambii este însoţit de procedura severă care asigură rambursarea. Cetăţeanul şi clientul se găsesc în relaţii de deplină egalitate; de asemenea, tratatele publice acordă şi oaspeţilor o cuprinzătoare egalitate în drepturi; femeile sînt considerate egale barbaţilor în ceea ce priveşte capacitatea juridică, deşi sînt îngrădite în ceea ce priveşte administrarea bunurilor lor; adolescentul devenit adult poate dobîndi imediat drepturile cele mai largi pentru a dispune de proprietatea sa şi fiecare individ care deţine, sub orice formă, dreptul de a dispune de proprietate este tot atît de suveran în sfera lui, precum statul în sfera publică. Sistemul de credit este foarte caracteristic; nu există un credit funciar, în locul datoriei ipotecare intervine trecerea imediată a proprietăţii de la debitor asupra creditorului, procedeu cu care se încheie astăzi procesul ipotecar. Pe de altă parte, creditul personal este garantat în modul cel mai complet, întrucît legea îl împuterniceşte pe creditor să îl trateze pe debitorul insolvabil ca pe un hoţ şi să-i aplice cu seriozitate, printr-o dispoziţie legală, ceea ce Shylock a cerut mai mult în batjocură de la duşmanul său de moarte; mai mult, articolul referitor la „a tăia ceea ce e prea mult” este, în cazul acesta, mai bine îngrădit prin clauze decît a făcut-o evreul. Legea nu putea să exprime cu mai multă claritate dezideratul ei de a stabili concomitent o proprietate funciară neîndatorată şi un credit comercial, de a suprima cu o energie inexorabilă orice proprietate aparentă şi fiecare încălcare de cuvînt. Dacă la cele spuse se adaugă faptul că dreptul de şedere a fost acordat de timpuriu tuturor latinilor (p. 86) şi că validitatea căsătoriei civile a fost pronunţată puţin mai tîrziu, înţelegem de ce statul acesta, care a impus cetăţenilor cele mai grele sarcini şi care a împins ideea subordonării individului faţă de societate pînă la limite necunoscute pînă atunci şi după aceea, n-a putut realiza lucrul acesta decît suprimînd barierele relaţiilor comerciale şi acordînd spaţiu libertăţii tot atît de mult pe cît o îngrădise. Permiţînd sau interzicînd, dreptul apare întotdeauna ca o necesitate absolută; dacă străinul neprotejat este aidoma unei sălbăticiuni hăituite, oaspetele este pe picior de egalitate cu cetăţeanul. Un contract nu oferă, în mod obişnuit, un motiv de acuzaţie; dar dacă dreptul creditorului a fost recunoscut, atunci acesta devine atotputernic, încît debitorului nu i se oferă salvarea din nici o parte şi nici îngăduinţă sau aprobare; s-ar putea spune că legea îşi face o plăcere din prezentarea celor mai aspre prevederi, din antrenarea consecinţelor extreme, pentru a impune, chiar şi celei mai reduse minţi, caracterul tiranic al conceptului de drept. Forma poetică, simbolismul vioi, care se manifestă atît de plăcut în legiuirile germanilor, sînt străine romanilor; în dreptul roman, totul este limpede şi concis ; el nu cunoaşte nici simbolul, nici vreo instituţie inutilă. Dreptul roman nu este crud; tot ceea ce este necesar se traduce în fapt, fără ceremonii, chiar şi pedeapsa cu moartea; faptul că omul liber nu poate fi torturat constituie un principiu ancestral al dreptului roman, pentru a cărui dobîndire alte popoare au trebuit să lupte milenii de-a rîndul. Acest drept este totuşi înfricoşător din cauza severităţii sale inexorabile, care nu poate să fie atenuată prin practica umană, întrucît este un drept naţional; mai teribile decît toate acoperişurile de plumb şi camerele de tortură au fost aceste morminte vii, pe care debitorul le vedea deschizîndu-se în faţa lui în „turnurile pentru datornici” ale bogaţilor. Grandoarea Romei însă este conţinută în şi întemeiată tocmai pe realitatea că poporul roman şi-a creat el însuşi şi a îndurat un drept în care principiile eterne ale libertăţii şi ale supunerii, ale proprietăţii şi ale pedepsirii legale au dominat fără restricţii şi mai domină încă şi astăzi.

Capitolul XII

Religia

Lumea zeilor romani s-a născut, cum am amintit mai sus (p. 34), din transpunerea Romei pămîntene într-o sferă mai elevată şi mai spirituală, în care grandiosul şi măruntul se repetau cu o exactitate scrupuloasă. Statul şi ginta, fenomenul natural singular, ca şi fiecare activitate spirituală în parte, fiecare om, fiecare loc şi obiect, chiar fiecare acţiune petrecută în spaţiul dreptului roman se regăsesc în lumea zeilor romani; şi cum cele pămînteşti sînt caracterizate de un du-te-vino perpetuu, aceeaşi fluctuaţie e reflectată şi de lumea zeilor. Geniul tutelar care domină fiecare acţiune nu trăieşte mai mult decît durează acţiunea ; geniul tutelar al individului trăieşte şi moare odată cu aceasta, iar eternitatea nu revine acestor fiinţe zeieşti decît în măsura în care acţiuni asemănătoare şi oameni de acelaşi fel şi, în consecinţă, spirite similare se nasc în mod perpetuu. Aşa cum zeii romani