faptele, între cele două clase a existat de la început cea mai deplină egalitate a dreptului privat. Străinul, dimpotrivă, dacă nu îşi găsise un patron şi avînd, în consecinţă, statutul unui client, era în afara legii, atît în privinţa persoanei, cît şi a proprietăţii sale. Ceea ce îi lua cetăţeanul roman valora, sub aspect legal, cît scoica adunată de pe ţărmul mării; de fapt, pămîntul situat în afara graniţelor romane putea fi luat în proprietate de către cetăţean, de drept însă acesta neputînd deveni proprietarul lui, întrucît particularul nu era îndreptăţit să lărgească limitele teritoriului comunităţii. În război, situaţia era alta; ceea ce era cucerit de soldatul care lupta sub stindardele legiunii, bunuri mobile şi imobile, nu-i revenea lui, ci statului şi, în consecinţă, depindea de acesta dacă frontiera era lărgită sau restrînsă. Excepţii de la aceste reguli generale se produc în condiţiile unor tratate de stat speciale, care asigură anumite drepturi membrilor unor comunităţi străine în cadrul statului roman. Îndeosebi liga perpetuă dintre Roma şi Latium a declarat toate contractele încheiate între romani şi latini drept legale şi a instituit o procedură civilă expeditivă, prin intermediul unor „recuperatori juraţi” (reciperatores); contrar uzanţei romane, care, în alte împrejurări, încredinţa decizia unui singur judecător, aceştia judecau întotdeauna după principiul majorităţii şi în număr impar. Într-un fel, ei pot fi consideraţi ca formînd un tribunal comercial, alcătuit din judecători ai ambelor naţiuni şi un preşedinte. Procesul se desfăşura pe locul unde se încheiase contractul şi trebuia terminat în cel mult zece zile. Bineînţeles, formele care reglementau relaţiile dintre romani şi latini au fost, în general, aceleaşi care reglementau raporturile mutuale ale patricienilor şi plebeilor; căci mancipatio şi nexum n-au fost la origine nişte acte formale, ci expresia semnificativă a ideilor de drept care au dominat, cel puţin în regiunile de limbă latină. Relaţiile cu ţinuturile propriu-zis străine au fost reglementate altfel şi prin forme deosebite. În timpurile străvechi, Roma trebuie să fi încheiat tratate privind comerţul şi legislaţia cu locuitorii din Caere şi alte popoare prietene. Acestea au devenit fundamentul dreptului privat internaţional (ius gentium), care s-a dezvoltat la Roma treptat, paralel cu dreptul public. O reminiscenţă a formării acestui sistem îl constituie straniul mutuum, „schimbarea” (de la mutare, precum dividuus), o formă a împrumutului care nu se bazează pe recunoaşterea obligatorie a debitorului, declarată în mod necesar înaintea martorilor, precum nexum-ul, ci numai pe simpla transmitere a banilor de la un individ la altul, şi care s-a născut neîndoielnic în relaţiile cu străinii. Este semnificativ să constatăm că acest cuvînt reapare în greaca siciliană drept μοῖτον; cu aceasta trebuie să fie pusă în legătură reapariţia latinului carcer în cuvîntul sicilian ϰάρϰαρον. Întrucît s-a dovedit că ambele cuvinte sînt de origine italică, prezenţa lor în dialectul sicilian este o mărturie importantă a frecvenţei relaţiilor dintre navigatorii latini şi populaţia acestei insule, care îi obliga să împrumute bani aici, devenind astfel pasibili de recluziune pentru neplata datoriilor; aceasta constituie, în primele sisteme de legi, consecinţa comună în cazul neachitării împrumutului. În schimb, numele închisorii siracuzane „Carierele” sau λατομίαι a fost transferat de timpuriu asupra închisorii romane de stat lărgite, lautumiae.

Dacă luăm în considerare ansamblul instituţiilor descrise mai sus, care, în esenţă, sînt cele mai vechi documente ale dreptului roman privat, consemnate aproximativ la o jumătate de secol după suprimarea regalităţii, existenţa lor (dacă nu în toate detaliile, atunci cel puţin în ansamblu) neputînd fi pusă la îndoială nici pentru epoca regilor, recunoaştem legile unui oraş cu o viaţă agricolă şi comercială remarcabile prin liberalismul şi consecvenţa lor. În aceste legi, limbajul convenţional al simbolurilor, reprezentat şi de dreptul germanic, a dispărut cu desăvîrşire în această epocă. Cu certitudine, el trebuie să fi existat cîndva şi la italici; urme ciudate ale acestuia sînt, de exemplu, percheziţia domiciliară, pe durata căreia cel care o făcea trebuia să apară numai în cămaşă, fără alte veşminte, atît după cutumele romane, cît şi după cele germane, şi mai ales forma latină străveche a declarării războiului. Aceasta ne prezintă cel puţin două simboluri care apar şi la celţi, şi la germani: „iarba pură” (herba pura, în franconă, chrene chruda), simbol al gliei natale, şi bastonul ars şi însîngerat, semn al începutului ostilităţilor. Cu puţine excepţii, în care consideraţii religioase au conservat uzanţele străvechi – de exemplu la declararea războiului de către colegiul feţialilor se mai adaugă în special confarreatio –, dreptul roman, în măsura în care îl cunoaştem, respinge în mod uniform şi din principiu simbolul şi reclamă întotdeauna, nici mai mult, nici mai puţin, exprimarea întreagă şi clară a voinţei. Transmiterea unui obiect, somaţia de a depune mărturie, încheierea căsătoriei au fost considerate întotdeauna îndeplinite numai atunci cînd părţile îşi exprimaseră intenţiile într-un mod inteligibil; a existat, ce-i drept, obiceiul de a-i înmîna noului proprietar obiectul în cauză, de a trage de ureche pe cel citat drept martor, de a pune un voal pe capul miresei şi de a o conduce într-o procesiune solemnă în casa soţului; însă toate aceste uzanţe străvechi au devenit, încă din epoca celor mai vechi legi romane, obiceiuri lipsite de semnificaţie legală. Aşa cum din religie a fost înlăturată alegoria, ca şi orice personificare, la fel, în principiu, a fost înlăturată din drept orice simbolistică. De asemenea, a fost suprimat cu desăvîrşire acel stadiu primitiv pe care îl prezintă instituţiile elene şi germane, în care puterea comunităţii se mai află încă în luptă cu autoritatea asociaţiilor gentilice şi cantoanele mai mici integrate în corpul comunităţii; nu există o alianţă mutuală ofensivă şi defensivă legală în sînul comunităţii, care să suplinească ajutorul justiţiei, nici mărturii convingătoare ale răzbunării sîngelui sau ale restricţiilor asupra proprietăţii, care îngrădeau autoritatea individului asupra bunurilor sale. Asemenea instituţii trebuie să fi existat la început şi în Italia; poate urme ale lor se mai regăsesc în unele instituţii ale dreptului sacru, precum ţapul ispăşitor pe care ucigaşul involuntar trebuia să-l dea rudelor celor mai apropiate ale victimei; întorcîndu-ne însă la începuturile istoriei