atunci cînd fuseseră îndeplinite de către ambele părţi toate condiţiile cerute; cumpărarea pe credit nu conducea la schimbul de proprietate şi, astfel, nu putea fi temeiul unei acuzaţii. Împrumuturile erau contractate într-un mod asemănător; creditorul plătea în prezenţa martorilor cantitatea de cupru prestabilită, cu obligaţia înapoierii acesteia (nexum). Debitorul trebuia să ramburseze, pe lîngă capitalul împrumutat, şi o dobîndă, care, în circumstanţe ordinare, trebuie să se fi ridicat la 10% pe an. Restituirea împrumutului se desfăşura în epoca aceea sub aceeaşi formă. Dacă debitorul nu îndeplinea angajamentele sale faţă de stat, el însuşi împreună cu ceea tot ce deţinea era vîndut fără proces; pretenţia statului era suficientă pentru constatarea datoriei. Dacă, dimpotrivă, un particular reclama regelui violarea proprietăţii sale (vindiciae) sau dacă împrumutul nu era înapoiat, forma procedurii era diferită, fie că faptele în cauză trebuiau să fie stabilite prin dovezi, fie că erau suficient de edificatoare prin ele însele. Aceasta se întîmpla foarte rar în problemele legate de proprietate; în reclamaţiile referitoare la împrumuturi însă, cauza putea fi stabilită uşor, după normele de drept în vigoare, prin intermediul martorilor. Stabilirea faptelor în cauză se făcea sub forma unui pariu, fiecare dintre părţi depunînd un gaj (sacramentum), drept garanţie pentru cazul pierderii procesului; în cauzele importante, care depăşeau valoarea a zece vite, se depuneau cinci vite; pentru cele mai puţin importante, cinci oi. Judecătorul decidea apoi care dintre părţi a cîştigat pariul, după care gajul părţii care pierduse revenea preoţilor în vederea utilizării la sacrificiile publice. Cel care pierduse şi lăsa să treacă treizeci de zile fără să fi dat satisfacţie oponentului său, sau partea a cărei obligaţie de a plăti fusese stabilită de la început, deci debitorul care nu putea dovedi prin martori rambursarea datoriei intrau sub incidenţa procedurii „sechestrului” (manus iniectio); reclamantul îl înhăţa, oriunde l-ar fi găsit, şi îl tîra înaintea judecătorului pentru a achita datoria recunoscută. Partea inculpată nu putea să se apere singură; o terţă persoană putea să intervină în favoarea ei şi să arate că acest act de violenţă fusese ilegal (vindex), în acest caz procedura fiind suspendată. Acest mod de reprezentare făcea ca responsabilitatea să treacă asupra reprezentantului şi, în consecinţă, numai proprietarii puteau să devină reprezentanţi în cazul proprietăţii. Dacă nu intervenea satisfacţia şi nici reprezentarea, regele lăsa persoana sechestrată în seama creditorului, care o putea lua şi trata drept căzută în sclavie. După şaizeci de zile, perioadă în care debitorul era expus de trei ori în for, întrebîndu-se de fiecare dată dacă nu simte nimeni milă faţă de el, în cazul în care toate acestea rămîneau fără rezultat, creditorii obţineau dreptul de a-l omorî şi de a-şi împărţi bunurile sale sau de a-l vinde în străinătate ca sclav, împreună cu copiii săi şi cu bunurile sale, sau de a-l păstra în locul unui sclav, întrucît, după dreptul roman, el nu putea să devină pe deplin sclav, atît timp cît rămînea pe teritoriul comunităţii romane (p. 85). În felul acesta, cu o severitate riguroasă, comunitatea romană proteja bunurile şi proprietatea fiecăruia, atît împotriva hoţilor şi persoanei ofensatoare, cît şi împotriva deţinerii ilegale de proprietate, proprietăţii ilegale şi a debitorului insolvabil. Aceeaşi protecţie a fost extinsă asupra bunurilor persoanelor incapabile să poarte armele, în consecinţă incapabile să-şi apere proprietatea, asupra minorilor, debililor mintal şi îndeosebi asupra proprietăţii femeilor. În asemenea cazuri, moştenitorii cei mai apropiaţi au fost chemaţi să exercite tutela asupra acestora. După moartea unei persoane, proprietatea trecea în mîinile celor mai apropiaţi moştenitori. Toţi cei cu gradul de rudenie identic, inclusiv femeile, primeau părţi egale; văduva intra în posesia unei părţi egale cu cele ale copiilor. Numai adunarea poporului putea să acorde dispensa de la regula succesorală ordinară, în prealabil fiind necesar consimţămîntul preoţilor, din cauza obligaţiilor sacre legate de proprietate. Astfel de dispense par să fi fost de timpuriu destul de frecvente, iar cînd lipseau, ele puteau fi suplinite oarecum, datorită puterii, necondiţionate în timpul vieţii, a fiecăruia asupra proprietăţii sale; întreaga proprietate era cedată unui prieten, care o distribuia după moartea proprietarului în conformitate cu voinţa defunctului. Emanciparea a fost necunoscută timpurilor vechi. Proprietarul putea, bineînţeles, să renunţa la exercitarea dreptului său de proprietate; însă aceasta nu putea suprima imposibilitatea, pentru stăpîn, de a contracta cu sclavul obligaţii mutuale; cu atît mai puţin era permis ca acesta să obţină, relativ la comunitate, drepturile de ospitalitate sau chiar pe cele de cetăţean. În consecinţă, emanciparea trebuie să fi avut loc numai de fapt şi de drept şi nu-i răpea stăpînului posibilitatea de a-l trata pe emancipat după bunul său plac, ca pe un sclav. Însă, în cazurile în care stăpînul se obliga nu numai înaintea sclavului, ci şi faţă de comunitate să-i acorde acestuia libertatea, se făcea o excepţie de la această regulă. Nu exista însă o anumită procedură legală pentru această obligaţie a stăpînului – dovada cea mai concludentă este faptul că, la început, nu exista emancipare –, ci au fost folosite procedurile oferite de lege în alte cazuri: testamentul, procesul, censul. Dacă stăpînul îl declarase liber pe sclav, stabilindu-şi înaintea adunării poporului conţinutul testamentului său, sau dacă i se permisese sclavului său să-şi reclame el însuşi libertatea înaintea judecătorului sau să se înscrie pe listele cenzoriale, libertul nu era considerat cetăţean; era însă liber faţă de fostul său stăpîn, ca şi faţă de moştenitorii acestuia, intrînd astfel în categoria clienţilor şi, mai tîrziu, în aceea a plebeilor (pp. 73-74). Emanciparea fiului a avut de înlăturat mai multe piedici decît aceea a sclavului, întrucît, în timp ce relaţia dintre stăpîn şi sclav se datorează unui accident şi poate să fie înlăturată în mod arbitrar, părintele nu poate înceta să deţină această calitate. Din această cauză, pentru a ieşi de sub autoritatea părintească, fiul a fost obligat să intre mai întîi în sclavie şi abia apoi să fie eliberat; în perioada în cauză nu pare să fi existat însă vreo emancipare a fiului.

Acestea au fost legile sub care trăiau cetăţenii şi clienţii la Roma; în măsura în care putem urmări