acorde sau să refuze condamnatului dreptul de a recurge la graţiere (provocatio). Dreptul cunoaşte, de asemenea, o graţiere a vinovatului prin intervenţia zeilor; cel care îngenunchează înaintea preotului lui Iupiter nu poate fi bătut cu nuiele în ziua aceea; cel care intră legat în templul acestuia trebuie să fie descătuşat; iar condamnatul care, mergînd spre supliciu, întîlneşte din întîmplare o vestală îşi redobîndeşte dreptul la viaţa. După propria apreciere, regele impune amenzi pentru violarea ordinii publice şi pentru delicte de poliţie; ele constau dintr-un anumit număr (de aici numele multa) de vite sau oi. De asemenea, lui îi revine dreptul de a pronunţa condamnarea la loviturile cu nuiaua. În toate celelalte cazuri în care a fost tulburată pacea individului şi nu cea publică, statul intervine numai în urma apelului făcut de către cel ofensat, care-l obligă pe incriminat, dacă este cazul, folosind chiar forţa, să compară împreună cu el înaintea regelui. După ce amîndouă părţile s-au prezentat înaintea regelui şi după ce acuzatorul şi-a expus singur cauza, iar cel acuzat a refuzat să se conformeze, regele poate să cerceteze el însuşi cazul sau să însărcineze un reprezentant pentru a-l rezolva în numele său. Forma obişnuită a satisfacţiei pentru acest fel de vinovăţie a constituit-o un compromis încheiat între ofensator şi ofensat; statul intervenea numai în cazul în care hoţul nu dădea satisfacţie, printr-o compensaţie îndestulătoare (poena), celui de la care furase, păgubitorul, celui pe care-l păgubise, dacă cineva îşi tăinuise proprietatea sau nu dăduse curs unei pretenţii legale. Nu se poate preciza dacă şi în care circumstanţe furtul putea fi ispăşit în această epocă şi cît anume era îndreptăţit păgubaşul să ceară de la hoţ în cazul acesta. Bineînţeles că reclamantul cerea hoţului prins asupra faptului mai mult decît aceluia care era descoperit mai tîrziu, întrucît indignarea este mai mare în primul caz. Dacă furtul nu putea să fie ispăşit sau dacă hoţul era incapabil să plătească suma cerută de reclamant şi aprobată de către judecător, hoţul dvenea proprietate a reclamantului. În cazul prejudiciilor (iniuria) fizice sau relative la proprietate, care nu sunt de natură gravă, partea păgubită trebuia să accepte necondiţionat compensaţia; dar dacă acest delict cauzase pierderea unui membru, cel mutilat putea să ceară „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Întrucît pămîntul arabil a fost lucrat la romani timp îndelungat în sistemul indiviziunii şi a fost împărţit relativ tîrziu, ideea de proprietate a fost asociată, de la început, cu sclavii şi animalele (familia pecuniaque), şi nu cu imobilele. Ca fundament legal al acesteia n-a fost considerat dreptul celui mai puternic, ci, dimpotrivă, se considera că întreaga proprietate era concesionată cetăţeanului în posesie şi spre folosinţă de către comunitate; în consecinţă, numai cetăţeanul şi cel pe care comunitatea îl tratează, sub acest raport, egal cu cetăţeanul sînt capabili să deţină proprietate. Întreaga proprietate se poate transmite liber de la un individ la altul. Dreptul roman nu face diferenţă esenţială între bunurile mobile şi cele imobile, îndeosebi după ce noţiunea de proprietate privată s-a extins şi asupra bunurilor imobile, şi nu recunoaşte nici un drept necondiţionat al copiilor sau al celorlalte rude asupra averii părinteşti sau familiale. Cu toate acestea, tatălui nu-i este dată posibilitatea de a-şi dezmoşteni copiii în mod arbitrar, întrucît el nu poate să anuleze puterea părintească şi nici să întocmească un testament fără consimţămîntul întregii comunităţi, care îl poate refuza şi care, desigur, s-a folosit în astfel de cazuri de acest drept. În timpul vieţii sale, părintele putea, într-adevăr, să recurgă la unele dispoziţii în detrimentul copiilor săi, întrucît legea a fost parcimonioasă cu restricţiile personale faţă de proprietar şi, în general, permitea fiecărui bărbat adult să dispună liber de proprietatea sa. Însă dispoziţia prin care cel ce-şi înstrăina proprietatea şi îi priva astfel pe copiii săi de aceasta era asimilat cu demenţii şi pus sub tutelă judiciară trebuie să dateze din epoca în care pămîntul arabil fusese deja împărţit, proprietatea particulară cîştigînd astfel în ochii comunităţii o importanţă sporită. În felul acesta, cele două principii opuse, dreptul de decizie nelimitat al proprietarului şi menţinerea proprietăţii familiale, au fost conciliate în dreptul roman în limitele posibilului. Restricţii permanente ale dreptului proprietăţii n-au fost permise în nici un caz, exceptînd servituţile indispensabile pentru agricultură. Embaticul şi renta funciară permanentă nu au fost autorizate de către lege; în locul amanetării, pe care dreptul roman n-a cunoscut-o, s-a recurs la trecerea imediată a proprietăţii, care servea drept amanet, în posesia creditorului, ca şi cum el ar fi fost cumpărătorul proprietăţii, care îşi dădea cuvîntul de onoare (fiducia) că nu va înstrăina amanetul înaintea scadenţei şi că îl va restitui debitorului după înapoierea sumei împrumutate. Contractele încheiate între stat şi un particular şi obligaţiile celor care interveneau ca şi chezaşi pentru o datorie faţă de stat (praevides, praedes) erau valide fără alte formalităţi. Dimpotrivă, contractele încheiate între particulari în circumstanţe ordinare nu se bucurau de asistenţă juridică din partea statului; creditorul se putea baza numai pe cuvîntul de onoare al debitorului, considerat sacru după cutumele comerţului, şi, poate, pe teama inspirată de zeii răzbunători ai sperjurului, în cazul în care s-a recurs, cum s-a procedat mai întotdeauna, la depunerea unui jurămînt. Singurele contracte care puteau genera o acţiune legală erau cele ale logodnei, potrivit cărora părintele care nu-şi dădea fiica promisă ca logodnică trebuia să plătească o compensaţie; de asemenea, cele ale cumpărării (mancipatio) şi referitoare la împrumut (nexum). Cumpărarea era considerată legal încheiată atunci cînd vînzătorul punea lucrul cumpărat în mîinile cumpărătorului (mancipare) şi cînd cumpărătorul plătise, concomitent, vînzătorului preţul stabilit, în prezenţa martorilor. După ce cuprul a înlocuit vitele şi oile ca etalon al valorii, această plată se făcea prin cîntărirea cantităţii de cupru convenite pe un cîntar ţinut de către o persoană nepărtinitoare. În aceste condiţii, atît vînzătorul, cît şi cumpărătorul trebuiau să îndeplinească fiecare stipulaţie specială convenită dinainte; în caz contrar, se îndatorau faţă de cealaltă parte contractantă, ca şi cum ar fi sustras lucrul respectiv. Reclamaţia în cazul unei cumpărări se putea face numai