Dreptul şi justiţia

Istoria singură nu poate să redea o imagine completă asupra vieţii unui popor în diversitatea ei infinită; ea trebuie să se mulţumească cu expunerea evoluţiei ansamblului. Creaţia şi acţiunea, gîndirea şi năzuinţele individului, oricît de mult ar fi dominate de spiritualitatea naţională, nu intră în sfera istoriei. Cu toate acestea, este necesar să se încerce determinarea acestor trăsături, chiar numai a contururilor lor generale, întrucît ne aflăm în epocile străvechi care, sub aspect istoric, se pierd în obscuritatea uitării. Acesta este, de fapt, unicul domeniu care ne poate face conştineţi de prăpastia care separă gîndirea noastră şi sentimentele noastre de cele ale popoarelor Antichităţii. Tradiţia care a ajuns pînă la noi, cu multitudinea ei de denumiri încîlcite ale popoarelor şi de legende neclare, se aseamănă cu frunzele uscate, despre care e greu să crezi că au fost cîndva verzi. În locul parcurgerii acestui labirint arid şi încercării de clasificare a acestor frînturi ale umanităţii, chonieni şi oenotrieni, siculi şi pelasgi, ar fi mai potrivită cercetarea felului în care viaţa reală a poporului din Italia antică s-a exprimat în legislaţie, cea spirituală în religie, care au fost agricultura şi comerţul ei, cum au deprins diferitele sale populaţii arta scrierii şi celelalte elemente ale culturii. Deşi cunoştinţele noastre sînt foarte sărace în ceea ce priveşte poporul roman, şi chiar mai incomplete cele referitoare la sabeli şi etrusci, această imagine mediocră şi imperfectă va permite cititorului să găsească totuşi, în locul simplului nume, o realitate sau cel puţin o idee apropiată de aceasta. Anticipînd rezultatul principal al unei asemenea cercetări, putem afirma că, la italici, şi îndeosebi la romani, s-au păstrat mai puţine ştiri despre viaţa primitivă decît la oricare alt popor de origine indo-germanică. Arcul şi săgeata, carul de luptă, imposibilitatea ca femeile să deţină proprietate, căsătoria prin cumpărarea soţiei, ritualul primitiv de înmormîntare, legea talionului, lupta dintre constituţia gentilică şi puterea comunităţii, un simbolism al naturii în plină înflorire – toate acestea şi multe alte fenomene asemănătoare trebuie să fie presupuse drept temelia civilizaţiei italice; însă în epoca în care această civilizaţie ne apare mai bine conturată germenii aceştia dispăruseră cu desăvîrşire şi numai prin comparaţie cu populaţiile înrudite putem deduce existenţa lor într-o perioadă anterioară. Din acest punct de vedere, istoria italică începe într-o epocă a civilizaţiei mult mai tîrzie decît cea grecească sau germană şi poartă de la începuturi un caracter relativ modern.

Legile majorităţii populaţiilor italice dispăruseră; cîteva indicii regăsim în tradiţia romană referitoare la dreptul latin asupra pămîntului. Întreaga jurisdicţie revine comunităţii, mai exact regelui, care ţine judecata sau „autoritatea” (ius) în zilele fixate pentru audienţe (dies fasti) de la tribuna justiţiei (tribunal), din locul adunării poporului, şezînd pe scaunul curul (sella curulis); alături de el se află lictorii (lictores), iar în faţa lui acuzatul sau părţile (rei). Ce-i drept, sclavul este judecat mai întîi de către stăpîn, iar femeia de către tată, soţ sau ruda cea mai apropiată pe linie bărbătească (p. 55); la început însă, sclavii şi femeile nu intrau în rîndul membrilor comunităţii. Asupra fiilor şi nepoţilor, supuşi autorităţii părinteşti, puterea tatălui se exercita în concurenţă cu jurisdicţia regală; ea nu a constituit însă o jurisdicţie reală, ci numai o consecinţă inerentă decurgînd din dreptul de proprietate al părintelui asupra copiilor săi. Nicăieri nu găsim urme despre o jurisdicţie proprie ginţilor şi nici despre vreo altă formă de judecată care să nu fie derivată din cea regală. În ceea ce priveşte dreptul de răzbunare personală, în special cea a sîngelui, un ecou al principiului străvechi se găseşte poate în legende, conform cărora ucigaşul şi toţi cei care l-au protejat în mod ilegal puteau fi omorîţi de rudele cele mai apropiate ale victimei; aceleaşi legende găsesc însă condamnabil acest principiu, iar dreptul de răzbunare a sîngelui pare să fi fost suprimat de timpuriu la Roma datorită iniţiativei energice a comunităţii. De asemenea, în dreptul roman străvechi nu găsim nici o urmă a acelei influenţe asupra sentinţei care, în vechiul drept germanic, era exercitată de către prieteni şi de către adunare; la fel, nu întîlnim nimic care să amintească de dispoziţia, atît de frecventă în dreptul germanic, potrivit căreia voinţa şi puterea de a-ţi susţine dreptul cu arma în mînă erau considerate necesare sau cel puţin admisibile din punct de vedere juridic. Procedura judiciară adoptă forma unui proces public, dacă regele intervine din proprie iniţiativă, sau a unui proces privat, dacă o face numai în urma apelului părţii lezate. Prima formă n-a fost folosită decît în cazul tulburării ordinii publice; astfel, înainte de toate, în cazul trădării de ţară sau a alianţei cu inamicul public (proditio) ori a răzvrătirii împotriva autorităţii publice (perduellio). Ordinea publică era tulburată însă prin paricid (parricida), prin sodomie, prin violarea onoarei unei fete sau a unei femei, prin incendiere, prin mărturie falsă, de cel care vrăjea recolta prin magie reavoitoare sau secera în timpul nopţii grîul de pe ogorul pus sub protecţia zeilor şi a populaţiei; tuturor acestor culpabili li se rezerva aceeaşi soartă ca şi celor vinovaţi de înaltă trădare. Regele deschidea şi conducea procesul şi pronunţa sentinţa, după ce se sfătuise cu senatorii convocaţi. El era însă împuternicit ca, după ce a deschis procesul, să încredinţeze dezbaterea judiciară şi pronunţarea sentinţei unui reprezentant, desemnat întotdeauna din rîndul senatorilor. Astfel de reprezentanţi extraordinari sînt cei desemnaţi pentru anchetarea răzvrătirii armate (duoviri perduellionis). Reprezentanţii permanenţi par să fi fost „cercetătorii omorului” (quaestores parricidii), cărora le-a revenit la început obligaţia găsirii şi arestării ucigaşilor, ei îndeplinind astfel un fel de activitate poliţienească. Detenţia preventivă era regula, acuzatul putînd fi însă eliberat pe cauţiune. Tortura pentru smulgerea mărturiilor a fost aplicată numai sclavilor. Cel condamnat pentru tulburarea ordinii publice plătea întotdeauna cu viaţa; pedepsele capitale erau diferite. Cel care depunea mărturie falsă era aruncat de pe înălţimea stîncii cetăţii; hoţul de grîne era spînzurat, incendiatorul era ars. Regele nu putea acorda graţierea, acest drept aparţinînd comunităţii; însă putea să