fără îndoială, ascensiunea rapidă a celui mai puternic oraş fenician din Libia, Cartagina – probabil pentru a contracara pericolul care ameninţa întreaga seminţie feniciană din cauza concurenţei greceşti. Chiar dacă naţiunea care a deschis comerţul pe Mediterana s-a văzut înlăturată de pe poziţia unei dominaţii exclusive a Mării Occidentale de către rivalul ei mai tînăr, pierzînd concomitent stăpînirea ambelor căi de legătură dintre bazinul oriental şi cel occidental şi monopolul relaţiilor comerciale dintre Orient şi Occident, ea a reuşit totuşi să salveze pentru orientali supremaţia maritimă la vest de Sardinia şi de Sicilia; pentru menţinerea acestei supremaţii, Cartagina a folosit întreaga energie tenace şi circumspectă proprie rasei aramaice. Aşezările feniciene mai vechi, precum cele siciliene, pe care le descrie Thukydides, au fost factorii comerciale; Cartagina şi-a supus teritorii întinse, dens populate şi cu fortăreţe puternice. Dacă, pînă atunci, coloniile feniciene s-au aflat izolate în faţa celor greceşti, puternicul oraş libian a centralizat acum toate resursele militare ale celor care intrau în sfera lui de influenţă, cu o vigoare căreia istoria grecilor nu-i poate opune nimic asemănător. Momentul cel mai bogat în consecinţe al acestei reacţii a fost constituit poate de relaţiile strînse pe care fenicienii, mai slabi, le-au stabilit cu indigenii Siciliei şi Italiei pentru a rezista în faţa grecilor. Cînd cnidienii şi rodienii au încercat, în jurul anului 175 (579), să se stabilească la Lilybaeon, în mijlocul aşezărilor feniciene din Sicilia, ei au fost alungaţi de către indigeni, elimii din Segeste, aliaţi cu fenicienii. Cînd foceenii s-au aşezat în jurul anului 217 (537) în Alalia (Aleria) din Corsica, în faţa Caerei, pentru a-i alunga de acolo, etruscii şi cartaginezii şi-au unit flotele, numărînd astfel 120 de vele; deşi flota foceană, cu numai jumătate din totalul corăbiilor inamice, şi-a atribuit victoria în această bătălie navală – una dintre cele mai vechi din cîte cunoaşte istoria –, etruscii şi cartaginezii şi-au atins totuşi scopul; foceenii au abandonat Corsica şi au preferat să se aşeze pe ţărmul mai puţin expus al Lucaniei, la Hyele (Velia). Tratatul încheiat între Etruria şi Cartagina nu stabilea numai reguli referitoare la importul de mărfuri şi la dreptul maritim, ci includea şi o alianţă militară (συμμαχία), despre a cărei importanţă vorbeşte însăşi bătălia de la Alalia. O trăsătură caracteristică a poziţiei locuitorilor din Caere o constituie lapidarea prizonierilor foceeni în piaţa de la Caere, urmată, pentru a expia acest sacrilegiu, de daruri oferite lui Apollo din Delfi. Latiumul nu a participat la această luptă împotriva elenilor; mai mult, în timpuri străvechi constatăm stabilirea unor relaţii amicale între romani şi foceenii de la Hyele şi Massalia; se spune chiar că ardeaţii ar fi fondat împreună cu zachintienii o colonie în Spania, Saguntumul de mai tîrziu. Totuşi, latinii nu s-au asociat elenilor; faptul e dovedit atît prin relaţiile strînse existente între Roma şi Caere, cît şi prin raporturile străvechi dintre latini şi cartaginezi. Neamul canaaneenilor a ajuns cunoscut romanilor prin intermediul elenilor, întrucît ei l-au denumit întotdeauna cu termenul grecesc (p. 102). Totuşi, ei nu au împrumutat de la greci nici numele oraşului Cartagina, nici pe cel al poporului afrilor; faptul că la romanii mai vechi mărfurile celor din Tyr au fost desemnate prin termenul sarranus, înlăturînd astfel orice posibilitate a unei medieri greceşti, dovedeşte, ceea ce va fi confirmat şi prin tratatele încheiate în epocile următoare, anume că între Latium şi Cartagina au existat relaţii comerciale din cele mai vechi timpuri. Puterea unită a italicilor şi fenicienilor a reuşit într-adevăr să domine partea occidentală a Mării Mediterane. Nord-estul Siciliei, cu porturile importante de la Soloeis şi Panormos, pe coasta de nord, de la Motye, situat pe promontoriul orientat înspre Africa, a rămas sub stăpînirea nemijlocită sau indirectă a cartaginezilor. În timpul lui Cyrus şi Cresus, tocmai cînd înţeleptul Bias a încercat să-i determine pe ionieni să părăsească Asia Mică în totalitatea lor şi să se aşeze în Sardinia (în jurul anului 200, 554), generalul cartaginez Malchus le-a zădărnicit planul, supunînd prin forţa armelor o parte considerabilă din această insulă importantă; jumătate de secol după acest eveniment, întregul cuprins al Sardiniei se găsea în stăpînirea incontestabilă a comunităţii cartagineze. Corsica, dimpotrivă, cu oraşele sale Alalia şi Niceea, a revenit etruscilor, iar indigenii au plătit acestora tribut din produsele săracei lor insule: răşină, ceară şi miere. În Marea Adriatică, dar şi în apele din vestul Siciliei şi al Sardiniei, au dominat etruscii aliaţi cu cartaginezii. Ce-i drept, grecii n-au renunţat la luptă. Rodienii şi cnidienii izgoniţi din Lilybaeon s-au aşezat pe insulele situate între Sicilia şi Italia şi au format aici oraşul Lipara (175, 579). În ciuda izolării sale, Massalia a înflorit şi a monopolizat în curînd comerţul, de la Nizza pînă la Pirinei. Tocmai aici, Lipara a întemeiat o colonie la Rhoda (astăzi Rosaas) şi zachintienii s-au aşezat, se spune, la Saguntum; chiar şi la Tirgis (Tanger), în Mauretania, ar fi domnit dinaşti greci. Expansiunea s-a terminat însă şi pentru greci; după fondarea Acragasului n-au mai reuşit să ocupe teritorii însemnate în Marea Adriatică şi nici în Marea Occidentală, iar apele Spaniei, ca şi cele ale Oceanului Atlantic, le-au rămas inaccesibile. În fiecare an, liparii s-au răfuit cu „piraţii” toscani, cartaginezii cu massalioţii, iar cirenienii în special cu grecii din Sicilia; nici una dintre cele două părţi n-a obţinut succese durabile, iar rezultatul acestor lupte seculare a fost, în general, doar menţinerea status-quo-ului. Astfel, cel puţin indirect, Italia datora fenicienilor faptul că provinciile sale din nord şi din centru au rămas necolonizate şi că aici, în special în Etruria, s-a dezvoltat o putere maritimă naţională. Nu lipsesc însă mărturiile că fenicienii au crezut de cuviinţă să manifeste nu împotriva Latiumului, ci împotriva confederaţiei etrusce, mai puternică, acea invidie pe care o implică de obicei orice supremaţie maritimă. O relatare, adevărată sau nu, relevă predominanţa intereselor rivale; este vorba de refuzul cartaginezilor de a-şi da acordul pentru întemeierea unei colonii în Insulele Canare.

Capitolul XI