grec originar o importanţă şi mai mare decît oraşele italice, destinate prin natura lor să devină antrepozite la gurile Tibrului şi Padului. Oraşele amintite aici au fost şi cele care au întreţinut străvechi raporturi religioase cu Grecia. Primul dintre toţi barbarii care a oferit daruri lui Zeus Olimpianul a fost regele toscan Arimnos, poate un conducător din Ariminum. Spina şi Caere au deţinut tezaure particulare în templul lui Apollo de la Delfi, ca şi celelalte comunităţi ce întreţineau legături directe cu acest sanctuar, care, ca şi oracolul din Cumae, intră de timpuriu în tradiţiile străvechi ale Caerei şi Romei. Aceste oraşe, în care italicii cîrmuiau paşnic şi aveau relaţii amicale cu negustorii străini, au devenit bogate şi puternice înaintea celorlalte şi au ajuns să fie locurile de depozitare atît pentru mărfurile, cît şi pentru germenii civilizaţiei elene.

Astfel s-au dezvoltat relaţiile „tirenienilor sălbatici”. Aceleaşi cauze care au condus în ţinutul latin şi pe meleagurile de pe malul drept al Tibrului şi de pe cursul inferior al Padului, acestea din urmă fiind mai degrabă tributare etruscilor decît aflate sub supremaţia lor, la emanciparea locuitorilor lor de puterea maritimă a străinilor au condus în Etruria propriu-zisă la dezvoltarea pirateriei şi a puterii maritime; alte cauze sau poate un caracter naţional diferit au împins evoluţia acestui popor spre violenţă şi jaf. În cazul acesta ei nu s-au mulţumit să-i înlăture pe greci din Aethalia şi Populonia; nici comerciantul particular n-a fost tolerat aici şi, în curînd, piraţii toscani au străbătut mările în toate direcţiile, numele tirenienilor semănînd groaza printre greci; pe bună dreptate, aceştia considerau cangea drept o invenţie a etruscilor şi au numit Marea Occidentală a Italiei „Marea Toscanilor”. Rapiditatea cu care aceşti corsari s-au răspîndit îndeosebi în Marea Tireniană e dovedită bine de aşezările lor de pe coasta latină şi campaniană. Ce-i drept, latinii s-au menţinut în Latiumul propriu-zis, iar grecii în jurul Vezuviului; lîngă şi între ei însă, etruscii stăpîneau la Antium, ca şi la Surrentum. Volscii au devenit clienţi ai etruscilor; pădurile lor furnizau lemnul pentru carenele galerelor etrusce, iar dacă pirateria celor din Antium nu a luat sfîrşit decît după ocupaţia romană, putem lesne înţelege de ce navigatorii greci au numit ţinutul sudic al volscilor „Ţara lestrigonilor”. Promontoriul înalt de la Surrentum împreună cu stînca şi mai prăpăstioasă, însă lipsită de port, de la Capri au format un punct de observaţie excelent pentru corsarii care stăpîneau marea între golfurile de la Neapolis şi Salerno; ele au fost ocupate din vreme de către etrusci. Tradiţia spune că ei au fondat în Campania chiar o ligă proprie de douăsprezece oraşe, iar comunităţi vorbitoare de etruscă au existat în interiorul continentului chiar în epoci istorice. Aceste aşezări au fost probabil rezultatul indirect al dominaţiei maritime a etruscilor în Marea Campaniei şi al rivalităţii cu cumeienii de la Vezuviu. Totuşi, etruscii nu s-au limitat la jafuri şi piraterie. Relaţiile paşnice cu oraşele greceşti sînt atestate îndeosebi de monedele de aur şi de argint, care, cel mai tîrziu după anul 200 (554), au fost bătute în special la Populonia, după modelul şi etalonul greceşti. Faptul că ele sînt modelate după ştanţele atice, chiar după cele din Asia Mică, şi nu după cele din Grecia Mare, constituie, de altfel, un indiciu mai mult pentru dovedirea atitudinii ostile a etruscilor faţă de grecii italici. Ei ocupau în realitate poziţiile cele mai favorabile pentru comerţ, mult mai avantajoase decît cele deţinute de către locuitorii Latiumului. Trăind într-o ţară care se întindea de la o mare la alta, ei dispuneau pe ţărmul occidental de marele port liber al Italiei, pe cel oriental, de gurile Padului şi de Veneţia acelor vremuri; de asemenea, de drumul pe uscat, care, din timpuri străvechi, conducea de la Pisa, de lîngă Marea Tireniană, la Spina, de la Adriatică; în plus, de mănoasele cîmpii de la Capua şi Nola din Italia meridională. Ei deţineau principalele articole italice destinate exportului; fierul din Aethalia, cuprul de la Volaterra şi din Campania, argintul de la Populonia şi chihlimbarul adus de la Marea Baltică (p. 101). Sub protecţia pirateriei, un fel de „acte de navigaţie” brutale, comerţul lor propriu nu întîrzia să înflorească. De asemenea, nu se poate surprinde concurenţa dintre comercianţii etrusci şi milesieni pentru piaţa de la Sybaris, ca şi faptul că îmbinarea aceea dintre comerţ şi piraterie a dat naştere unui lux fără rost şi fără măsură, în care energia Etruriei s-a consumat de timpuriu.

Dacă în Italia etruscii şi, într-o măsură mai redusă, latinii se aflau în opoziţie faţă de eleni, acest antagonism a avut implicit o anumită influenţă asupra rivalităţii care stăpînea pe atunci comerţul şi navigaţia pe Marea Mediterană: rivalitatea dintre fenicieni şi eleni. Nu este cazul să relatăm aici în amănunt cum, în timpul perioadei regale romane, aceste două naţiuni şi-au disputat supremaţia pe toate ţărmurile Mediteranei – în Grecia, în Asia Mică, în Creta, Cipru, pe litoralul african, pe ţărmurile spaniole şi celtice. Aceste lupte n-au fost disputate nemijlocit pe pămîntul Italiei; consecinţele lor însă au fost resimţite totuşi profund şi pe o durată mai lungă şi aici. Energia juvenilă şi aptitudinile mai diversificate ale concurentului mai tînăr îi oferă acestuia, de la început, un avantaj cert : elenii s-au debarasat nu numai de factoriile feniciene din patria lor, din Europa şi din Asia, ci i-au alungat şi din Creta şi din Cipru, au prins rădăcini în Egipt şi în Cyrene şi s-au înstăpînit asupra Italiei meridionale şi a jumătăţii mai mari a insulei siciliene. Peste tot, micile stabilimente ale fenicienilor au cedat colonizării greceşti mai energice. După scurt timp au fost întemeiate Selinus (126, 628) şi Acragas (174, 580), pe coasta de vest a Siciliei. Marea Occidentală, mai îndepărtată, a fost străbătută de neînfricaţii foceeni din Asia Mică. Massalia a fost ridicată pe ţărmul celtic (în jurul anului 150, 604) şi a fost descoperită coasta spaniolă. Cam pe la mijlocul secolului al II-lea (VII) însă, fenomenul colonizării greceşti scade în intensitate, cauza acestei stagnări constituind-o,