şi-au descărcat deseori mărfurile la Tarentum. De asemenea, tarentinii au stabilit relaţii multiple cu Apulia, urmînd căile de uscat; lor li se datorează toate elementele de civilizaţie greacă din sud-estul Italiei. Dar în această epocă putem constata numai începuturile procesului; elenismul Apuliei nu se va dezvolta decît într-o epocă ulterioară.

Pe de altă parte, nu se poate pune la îndoială faptul că ţărmul Italiei occidentale a fost explorat destul de către eleni în timpurile cele mai vechi, şi chiar la nord de Vezuviu, şi că au existat factorii elene pe insulele şi promontoriile acestuia. Prima mărturie despre aceste călătorii este localizarea legendei lui Ulise pe coastele Mării Tireniene. Dacă identificăm insula lui Eol cu Insulele Lipare, dacă în promontoriul lacinian recunoaştem insula lui Calipso, în cel misenian, Insula Sirenelor, iar în cel circeic, insula Circei, dacă promontoriul abrupt de la Tarracina este interpretat drept mormîntul lui Elpenor, dacă lestrigonii vieţuiau la Caieta şi Formiae, dacă cei doi fii ai lui Ulise şi ai Circei, Agrios, „cel Sălbatic”, şi Latinos, stăpîneau asupra tirenienilor „în colţul cel mai ascuns al Insulelor sacre” (după o tradiţie mai recentă, Latinus ar fi fiul lui Ulise şi al Circei, iar Auson, fiul lui Ulise şi al lui Calipso), atunci toate acestea sînt rodul imaginaţiei navigatorilor ionieni, care se gîndeau la patria scumpă în timp ce traversau Marea Tireniană. Aceeaşi vivacitate a sentimentului care a pătruns în poemul ionian al călătoriilor lui Ulise se regăseşte în localizarea legendei la Cumae însăşi, ca şi în toate zonele străbătute de corăbierii cumeieni. Alte urme ale acestor călători străvechi se găsesc în numele grecesc al insulei Aethalia (Ilva, Elba), care, împreună cu Aenaria, pare să facă parte din primele locuri ocupate de greci, şi poate şi în cel al portului Telamon din Etruria. Lor li se pot adăuga cele două localităţi situate pe ţărmul Caerei, Pyrgi (lîngă S. Severa) şi Alsion (lîngă Palo); originea greacă a acestora este dovedită nu numai de numele lor, ci şi de arhitectura particulară a zidurilor de a Pyrgi, al căror caracter diferă fundamental de cel al zidurilor Caerei, ca şi de cel al zidurilor de incintă etrusce în general. Aethalia, „Insula Focului”, cu minele ei bogate în cupru şi îndeosebi în fier, trebuie să fi deţinut neîndoielnic rolul principal în acest comerţ şi aici trebuie să-şi fi găsit centrul colonizarea străinilor, ca şi relaţiile lor cu indigenii; şi aceasta cu atît mai mult cu cît topirea minereurilor nu se putea realiza pe insula mică şi săracă în păduri fără a întreţine relaţii cu continentul. Poate că minele de argint de la Populonia, situate pe promontoriul din faţa Elbei, au fost cunoscute şi exploatate de către grecii acestei epoci. Dacă, ceea ce nu se poate pune la îndoială, străinii, practicînd întotdeauna în această epocă, alături de comerţ, pirateria şi jaful, nu se sfiau să prade indigenii şi să-i ducă în sclavie ori de cîte ori aveau ocazia, atunci şi aceştia aplicau, la rîndul lor, dreptul de răzbunare; faptul că latinii şi tirenienii au avut, în această îndeletnicire, mai multă energie şi mai mult noroc decît vecinii lor din Italia de Sud e dovedit nu numai de legendele, ci şi, îndeosebi, de rezultatul acestor lupte. Italicii au reuşit să se debaraseze în aceste zone de străini şi să rămînă sau să redevină după scurt timp nu numai stăpînii oraşelor şi porturilor lor comerciale, dar şi stăpînii propriei lor mări. Aceeaşi invazie elenă, care a supus şi a deznaţionalizat triburile din Italia de Sud, a îndrumat popoarele din Italia Centrală, bineînţeles cu totul împotriva intenţiei dascălilor lor, spre comerţul maritim şi spre întemeierea de oraşe. Aici, italicul trebuie să fi schimbat pentru prima dată pluta şi barca cu galera cu rame feniciană şi greacă. Aici întîlnim pentru prima dată mari oraşe comerciale, îndeosebi Caere în Etruria sudică, Roma pe Tibru, care, judecînd după numele lor italic, ca şi după poziţia lor la o anumită distanţă de mare, au fost, ca şi oraşele comerciale de la gurile Padului, Spina şi Hatria, şi Ariminum, mai la sud, aşezări italice, şi nicidecum greceşti. Se înţelege că nu putem să relatăm cursul acestei reacţii străvechi a naţionalităţii italice împotriva invaziei străine; ceea ce se poate recunoaşte însă este o realitate de cea mai mare importanţă pentru evoluţia ulterioară a Italiei; această reacţie a urmat în Latium şi în Etruria sudică o altă direcţie decît în ţinuturile toscane propriu-zise şi pe meleagurile adiacente.

Într-un mod semnificativ, legenda însăşi îi opune pe latini „tirenienilor sălbatici” şi ţărmul liniştit de la vărsarea Tibrului coastei neprimitoare a volscilor. Aceasta nu înseamnă că aşezarea grecilor a fost tolerată în unele ţinuturi ale Italiei Centrale, în timp ce în altele nu. În timpurile istorice, la nord de Vezuviu n-a existat nici o comunitate grecească independentă, iar dacă Pyrgi a deţinut cumva vreodată această poziţie, ea trebuie să fi revenit în posesia italicilor, mai exact a locuitorilor din Caere, înaintea perioadei de la care debutează tradiţia noastră. Dar în Etruria meridională, în Latium şi pe coasta orientală, relaţiile paşnice cu comercianţii străini au fost protejate şi încurajate, ceea ce nu se întîmpla în alte locuri. Cu totul remarcabilă a fost poziţia Caerei. „Caeriţii – spune Strabon – s-au bucurat de o mare reputaţie printre greci datorită curajului şi dreptăţii lor şi pentru că, deşi au fost atît de puternici, nu se dedau la jafuri”. Prin aceasta el nu se referă la piraterie, pe care navigatorii caeriţi au practicat-o la fel ca toţi ceilalţi; Caere a fost însă un port liber atît pentru fenicieni, cît şi pentru greci. Am amintit deja de staţiunea feniciană – numită mai tîrziu Punicum – şi de cele două elene, de la Pyrgi şi de la Alsion. Acestea au fost porturile pe care caeriţii evitau să le jefuiască şi aceasta a fost neîndoielnic cauza pentru care Caere, care nu avea decît o radă mediocră şi nici o mină în apropiere, a putut să atingă aşa de repede o mare prosperitate şi să cucerească pentru comerţul