M-am întors la cămin la ora patru şi jumătate, m-am schimbat şi am plecat imediat la magazinul de discuri din Shinjuku, ca să-mi iau slujba în primire. De la ora şase până la zece şi jumătate am avut grijă de magazin şi am vândut doar câteva discuri, iar, în rest, am privit, absent, pe fereastră, la şuvoiul de lume care se scurgea prin faţa mea, afară. Am văzut familii cu copii, cupluri, beţivi, mafioţi, fete vesele în fuste scurte, hippy cu barbă, animatoare şi multe alte soiuri imposibil de definit. Când puneam un disc cu muzică rock, hoinarii şi hippy se adunau în faţa magazinului şi dansau sau pur şi simplu se aşezau pe jos şi ascultau, dar când îl puneam pe Tony Bennett, dispăreau.

  Lângă magazinul la care lucram eu se afla unul ce vindea Jucării pentru adulţi”, unde era prezent în permanenţă un bărbat cam adormit, între două vârste. Nu prea înţelegeam eu ce-i cu prostiile alea, cine pentru cine le cumpără, dar se pare că-i mergea bine afacerea. Pe o alee, în diagonală faţă de magazinul de discuri, am văzut un student vomitând. Probabil băuse prea mult. La centrul de jocuri mecanice de peste drum, bucătarul unui birt din apropiere îşi omora pauza jucând bingo şi toca bani serioşi. Sub streaşină unui magazin care se închisese, am văzut un vagabond, cam negricios la faţă, ghemuindu-se la pământ şi rămânând acolo, nemişcat. O fată rujată, ce părea a fi doar elevă de gimnaziu, a intrat şi m-a rugat să-i pun discul cu melodia Jumping Jack Flash a formaţiei Rolling Stones. Când i-am pus discul, a început să pocnească din degete în ritmul melodiei, să-şi mişte şoldurile şi să danseze prin magazin. Apoi mi-a cerut o ţigară. I-am dat o ţigară de-a patronului pe care a fumat-o cu evidentă plăcere şi, după ce s-a terminat melodia, a plecat fără măcar să-mi mulţumească. La interval de aproximativ cincisprezece minute se auzea sirena ambulanţei sau a maşinii poliţiei. Trei funcţionari beţi, în costum şi cravată, au trecut şi ei prin faţa magazinului, râzând cu poftă ori de câte ori îi strigau unei fete cu părul lung, frumos, dintr-o cabină telefonică: „Maaaamă, ce bucăţică!”

  Cu cât priveam mai mult la scenele din jurul meu, cu atât nu mai înţelegeam nimic. Ce naiba se întâmpla? Ce naiba însemnau toate astea?

  Patronul s-a întors după cină şi mi-a spus:

  — Watanabe! Ştii că alaltăieri seară i-am făcut felul fetei de la buticul ăla?

  Ştiam că, nu cu multă vreme în urmă, pusese ochii pe o fată de la un butic din apropiere şi din când în când îi mai ducea cadou câte un disc. L-am felicitat şi el a început să-mi dea o serie de amănunte şi să mă înveţe ce am de făcut dacă voiam să pun mâna pe o fată drăguţă. Părea foarte încântat de sfaturile lui. Mi-a spus că trebuie să-i fac mai întâi cadouri fetei, apoi să o îmbăt şi gata, nimic mai simplu.

  Cu mintea mai încâlcită ca oricând, m-am urcat în tren şi m-am întors la cămin. Am tras perdelele, am stins luminile şi m-am întins în pat. Aveam senzaţia că Naoko se va strecura lângă mine în orice moment. Cu ochii închişi, îi simţeam sânii moi, lipiţi de pieptul meu, o auzeam şoptindu-mi ceva şi îi percepeam conturul trupului în mâini. Stând pe întuneric, m-am întors la lumea aceea mică a ei. Mă gândeam la ea, o vedeam goală, ca în noaptea aceea cu lună, mi-o imaginam curăţind colivia şi îngrijind legumele, trupul acela frumos, acoperit de pelerina cea galbenă cu glugă. Mi-am luat penisul în mână şi m-am gândit la Naoko până am ejaculat. Creierii mi s-au mai limpezit puţin, dar tot nu puteam să adorm. Eram epuizat, nu-mi doream decât să dorm şi, cu toate acestea, somnul nu mi se lipea de gene.

  M-am ridicat din pat şi m-am dus la fereastră. Am privit în zare şi ochii mi s-au oprit pe catarg. Fără steagul naţional prins de el, parul acela arăta ca un os alb, uriaş, străpungând întunericul nopţii. Oare ce făcea Naoko acum? mă întrebam. Cu siguranţă dormea, dormea adânc în lumea aceea mică şi ciudată a ei. M-am trezit că-i urez, în gând, să aibă somnul lin, fără vise chinuitoare.

  Capitolul al şaptelea.

  La ora de sport de joi dimineaţa, am înotat câteva lungimi în bazinul de cincizeci de metri. Efortul mi-a mai limpezit mintea şi mi-a deschis pofta de mâncare. Am mâncat o porţie mare la masa de prânz şi, în timp ce mă îndreptam spre sala de lectură a Facultăţii de Litere ca să mai studiez ceva, am zărit-o pe Midori Kobayashi. Era cu o studentă mică de statură, ce purta ochelari, dar, când m-a zărit, s-a apropiat singură de mine.

  — Unde te duci? m-a întrebat ea.

  — La bibliotecă.

  — Lasă biblioteca şi hai să mâncăm împreună de prânz!

  — Tocmai am mâncat, am zis.

  — Şi ce dacă? Mai mănânci o dată.

  Până la urmă m-a convins şi am intrat într-un restaurant mic. În timp ce ea a mâncat o porţie de curry, eu am băut o cafea. Purta o cămaşă albă, cu mâneci lungi, şi peste ea avea o vestă galbenă, din lână, cu un peşte mare, tricotat. La gât purta un lănţişor subţire de aur, iar la mână un ceas Disney. A mâncat cu poftă şi a băut trei pahare de apă.

  — Unde-ai dispărut? m-a întrebat Midori. Te-am sunat de nenumărate ori.

  — Voiai să-mi spui ceva anume?

  — Nimic special, doar te-am sunat.

  — Aha.

  — Aha… ce? întrebă ea.

  — Nimic. Am zis şi eu „aha”… Au mai fost ceva incendii în ultima vreme?

  — Nu, dar văd că acela ţi-a plăcut. N-au fost pagube mari, deşi a fost ceva fum, nu glumă. Grozav, nu?

  Midori a