— Aha, poate familia Apthorp, aşa-i?

  — Da, da. Ce pacoste-i şi cu numele astea, una-două îţi ies din cap! Da, zicea să le spuneţi că s-a dus să-i roage pe Apthorpi să vină la licitaţie şi să cumpere ei casa, nu alţii, fiindcă aşa ar fi vrut şi unchiul Peter. Şi mai zicea că o să stăruie, până ce ăia au să primească să vină şi p’ormă, dacă n-o să fie prea obosită, o să se-ntoarcă acasă. Iar dacă o să fie prea obosită, o să se-ntoarcă abia mâine dimineaţă. Şi vă mai roagă să nu pomeniţi nimic despre Proctori, ci numai despre Apthorpi; şi n-o să fie nici o minciuna, fiindcă, tot o să se ducă acolo ca să le vorbească în legătură cu casa. Chiar ea mi-a spus-o, zău!

  — Bine – ziseră ele şi se duseră după unchii lor, ca să-i sărute şi să le spună povestea.

  Acum totul era în regulă. Ştiam că fetele n-au să sufle o vorbă, pentru că mureau să plece în Anglia, iar regelui şi ducelui le convenea ca Mary Jane să fie cât mai departe şi să se ocupe de vânzarea casei, decât să stea pe-aici, aproape de doctorul Robinson. Eram foarte mulţumit, gândindu-mă că potrivisem lucrurile cum se putea mai bine. Nici Tom Sawyer nu le-ar fi brodit mai straşnic. Fireşte că el ar fi pus ceva mai mult „stil”, dar eu unul nu prea mă pricep la asta, fiind-că-mi lipseşte deprinderea.

  Vânzarea a avut loc în piaţa târgului şi-a ţinut mult de tot, lungindu-se până către seară. Bătrânul stătea lângă preţăluitor, mai smerit ca oricând, şi din când în când trântea câte-un cuvinţel din evanghelie sau câte o cugetare pioasă, în vreme ce ducele se foia pe lângă el şi gângurea necontenit, ca să înduioşeze lumea. Se vedea că-şi dă toată osteneala.

  În curând nu mai rămase nimic de vânzare, afară de un petic de pământ din cimitir. Nu s-au lăsat până nu l-au vândut şi pe-acela. N-am pomenit căpcăun mai hulpav ca regele ăsta; voia să înghită totul. Încă nu isprăviseră vânzarea, când un vaporaş trase la mal şi peste două-trei minute se apropie un cârd de oameni care urlau, chiuiau şi râdeau.

  — Iată şi concurenţa! strigau ei. Bietul Peter Wilks are-acum două rânduri de moştenitori! Alegeţi, înainte de a plăti banii!

  C A P I T O L U L XXIX.

  Duceau în mijlocul lor un om mai în vârstă, foarte simpatic, şi unul mai tânăr, cu braţul drept prins într-o eşarfă. Tii, cum mai urlau şi râdeau oamenii! Eu însă nu vedeam ce-i de râs, şi cred că ducele şi regele tot aşa simţeau. Mă aştep-tam să-i văd pălind la faţa, dar nici gând. Făcându-se că nu ştie ce se-ntâmplă, ducele îşi văzu de-ale lui şi dondăni mai departe, fericit şi încântat, ca o putinică din care se scurge zerul. Cât despre rege, se uita lung şi cu jale la noii veniţi, ca şi cum gândul că pământul rabdă asemenea potlogari l-ar fi secat la ficaţi. Se pricepea de minune s-o facă pe prostul. În jurul regelui se strânseră o mulţime de fruntaşi ai târgului, ca să-i arate că sunt de partea lui. Domnul ăla bătrân, care abia sosise, părea uimit din cale-afară. De îndată ce deschise gura, mi-am dat seama că vorbea ca un englez sadea, nu ca regele, cu toate că nici englezeasca ăstuia nu era de lepădat, aşa de bine se fandosea.

  N-aş fi în stare să repet cuvintele bătrânului şi nici să-l maimuţăresc. Întorcându-se cu faţa spre mulţime, vorbi cam aşa:

  — Aceasta este pentru mine o surpriză la care nu m-am aşteptat şi-am să vă mărturisesc cinstit şi deschis că nu prea sunt pregătit să-i fac faţă. Fratele meu şi cu mine am avut mari neplăceri. El şi-a rupt braţul, iar ieri noapte bagajele noastre au fost debarcate, din greşeală, în târgul dinaintea acestuia. Eu sunt Harvey, fratele lui Peter Wilks, iar acesta e fratele nostru William, care-i surdomut, şi-acum, că are o mână betegită, nu mai poate să facă nici semne ca lumea. Suntem ceea ce spunem că suntem, şi într-o zi-două, când au să ne sosească bagajele, voi putea dovedi acest lucru. Dar pânatunci n-am să mai spun nimic. Am să mă duc la han şi-am să aştept.

  Şi spunând acestea, plecă împreună cu mutul numărul doi. Regele izbucni în râs.

  — Şi-a rupt braţul, nu zău? E foarte lesnicios, nu zic ba, mai ales pentru un şarlatan care trebuie să facă semne şi nu se pricepe. Ha-ha! Şi-au pierdut bagajele! Nu e rău! Ba e chiar grozav într-o ocazie ca asta!

  Şi-ncepu iar să râdă. Râseră şi ceilalţi, afară de vreo trei-patru, cel mult şase oameni, printre care şi doctorul. Mai era unul care nu râdea: un tip cu o mutră isteaţă, care purta o taşcă de pâslă cam veche. Coborâse şi el de pe vapor şi vorbea acum pe şoptite cu doctorul, uitându-se din când în când spre rege şi dând din cap. Era Levi Bell, avocatul, care fusese plecat la Louisville. Mai era acolo şi un zdrahon de bărbat, care se ţinuse scai de bătrân şi ascultase tot ce spusese acesta, iar acum trăgea cu urechea la ce spunea regele. După ce regele isprăvi, zdrahonul îl luă din scurt:

  — Ia ascultă, dacă zici că eşti Harvey Wilks, când ai sosit în târgul ăsta?

  — În ajunul înmormântării, prietene – răspunse regele.

  — Dar la ce oră?

  — Spre seară, cu o oră-două înainte de apusul soarelui.

  — Şi cum ai venit?

  — Am venit cu vaporul „Susan Powell”, de la Cincinnati.

  — Dar cum se face că-n dimineaţa aia te aflai într-o barcă, la cotul râului?

  — N-am fost acolo dimineaţa.

  — Minţi!

  Câţiva dintre cei de faţă săriră la el şi-l rugară să nu vorbească aşa unui om bătrân, care