— Pe dracu, preot! E un pungaş şi-un mincinos. În dimineaţa aia era la cotul râului. Mă ştiţi că locuiesc în partea aia. Ce mai, am fost acolo şi eu, şi dumnealui. L-am văzut. Sosise cu o barcă împreună cu Tim Collins şi-un băieţaş.

  Doctorul se amestecă şi el în vorbă:

  — Dacă l-ai vedea pe băieţaş l-ai recunoaşte, Hines?

  — Cred că da, dar nu garantez. Ba uite-l colo, el e! L-am recunoscut dintr-o privire.

  Şi arătă cu degetul spre mine.

  — Oameni buni – rosti doctorul – nu ştiu dacă noii veniţi sunt nişte şarlatani sau nu. Dar dacă ăştialalţi doi nu-s şarlatani, se cheamă că eu sunt un dobitoc. Socot că e de datoria noastră să nu-i lăsăm să fugă de-aici până nu se lămu-resc bine lucrurile. Vino, Hines, veniţi şi voi, ceilalţi. O să-i ducem pe dumnealor la han ca să-i confruntăm cu cealaltă pereche. Cred c-o să aflăm noi ceva pân’ la urmă.

  Mulţimea sări în sus de bucurie, dar se-nţelege că amicii regelui nu erau de loc bucuroşi. Am pornit cu toţii. Era pe la asfinţit. Doctorul mă ţinea de mână şi se purta destul de bine cu mine, dar nu-mi dădea drumul nici o clipă. Ajunşi la han, am intrat cu toţii într-o odaie mare. După ce aprinseră câteva lumânări, îi aduseră înăuntru şi pe cei doi noi veniţi. Cel dintâi vorbi doctorul:

  — N-aş vrea să fiu prea aspru cu aceşti doi domni, dar cred că-s nişte şarlatani şi s-ar putea să aibă părtaşi pe care nici nu-i ştim. În cazul ăsta, se prea poate ca părtaşii să dispară cu sacul cu galbeni lăsat de Peter Wilks. Dacă nu-s nişte şarlatani, aceşti domni n-au să aibă nimic împotrivă să tri-mită după banii ăia şi să ni-i încredinţeze nouă până se va dovedi că n-au nici o vină, nu-i aşa?

  Toată, lumea fu de aceeaşi părere. Ce mai, coţcarii erau strânşi zdravăn cu uşa, de la bun început. Regele spuse însă, cu o mutră plouată:

  — Domnii mei, aş trimite bucuros după bani, fiindcă nici prin gând nu-mi trece să pun beţe-n roate unei cercetări cinstite, deschise şi temeinice asupra acestei nenorocite afaceri. Dar, din păcate, banii nu mai sunt acolo. Puteţi să vă încredinţaţi şi singuri, dacă doriţi.

  — Dar atunci, unde sunt?

  — Când nepoată-mea mi i-a dat în păstrare, i-am luat şi i-am ascuns sub salteaua de paie din patul meu; socoteam că n-are rost să-i depun la bancă pentru cele câteva zile cât aveam de stat aici şi credeam că patul e un loc sigur, nu de alta, dar nefiind obişnuiţi cu negrii, ne-nchipuiam că sunt oameni cinstiţi, ca servitorii de la noi, din Anglia. Ei bine, negrii au furat banii chiar a doua zi dimineaţa, de îndată ce-am coborât în salon. Nu mi-am dat seama că-mi lipsesc banii decât după ce i-am vândut pe negri şi între timp ei au fugit cu banii. Valetul meu vă poate spune totul, domnilor, dacă doriţi.

  — Baliverne! strigară câţiva, în frunte cu doctorul.

  Era limpede că nimeni nu-l credea pe rege. Unul din ei mă întrebă dacă-i văzusem pe negri furând banii. I-am răspuns că nu, dar că-i văzusem ieşind tiptil din odaie şi depărtându-se în grabă, ceea ce mă făcuse să cred că li-era teamă că l-au trezit pe stăpânul meu şi-ncercau s-o şteargă de acolo, ca să nu-i muştruluiască.

  Altceva nu mă mai întrebară. Dar deodată doctorul se întoarse spre mine, spunându-mi:

  — Şi tu eşti englez?

  — Da.

  — Se şi vede! zise el, în râsetele celorlalţi.

  După aceea trecură la anchetă. O făcură pe-ndelete, temeinic, fără să se uite la ceas. Orele treceau şi nimeni nu pomenea o vorbă despre cină, parcă nici nu le dădea prin gând să mănânce. Ai fi zis că n-o să se sfârşească niciodată. În viaţa mea n-am văzut brambureală mai mare. Îl puseră pe rege să-şi spună povestea, apoi ascultară povestea domnului ăla bătrân. Trebuia să fii bătut în cap şi de rea-credinţă ca să nu-ţi dai seama că bătrânul spunea adevărul, pe când celălalt turna la minciuni. La un moment dat mă puseră şi pe mine să spun tot ce ştiu. Regele mă privi cu coada ochiului, dându-mi a-nţelege să spun doar ce trebuie. Am început să vorbesc despre viaţa noastră la Sheffield, despre familia Wilks din Anglia, şi-aşa mai departe, dar n-apucai să spun prea multe, că doctorul izbucni în râs, iar Levi Bell, avocatul, îmi zise:

  — Stai jos, băiete! În locul tău nu m-aş osteni atât. Se vede treaba că nu prea eşti obişnuit să minţi. De! Nu-i aşa de uşor, ai nevoie de practică. Minţi cu destulă stângăcie.

  Complimentul ăsta mă lăsă rece dar în sinea mea mă bucuram c-am scăpat cu-atâta.

  Doctorul începu să vorbească, întorcându-se cu faţa la avocat:

  — De-ai fi fost aici de la-nceput, Levi Bell…

  Regele îi tăie vorba, întinzând mâna spre avocat:

  — Cum, acesta-i oare vechiul prieten al sărmanului meu frate, despre care-mi scria atât de des?

  Regele îi strânse mâna, iar avocatul zâmbi încântat. Sporovăiră un timp, apoi trecură într-un colţ şi vorbiră în şoaptă.

  — Perfect – rosti avocatul în cele din urmă. Am să tri-mit mandatul dumitale o dată cu cel al fratelui, şi-atunci o să se vadă că totul e-n ordine.

  Făcură rost de nişte hârtie şi de-un condei, iar regele se aşeză, îşi răsuci capul într-o parte şi, învârtindu-şi limba în gură, începu să mâzgălească ceva. Apoi îi dădură condeiul ducelui, care păli pentru prima oară în cariera lui, dar mâzgăli şi el ceva. Avocatul se întoarse atunci spre domnul ăl bătrân şi-i spuse:

  — Scrieţi, vă rog, şi dumneata, şi fratele dumitale, un rând-două şi iscăliţi-vă!

  Domnul ăl bătrân scrise câteva cuvinte, dar nimeni nu le putu citi. Avocatul izbucni, mirat din cale-alară:

  — Nemaipomenit! şi