scoţând din buzunar un pachet de scrisori vechi, începu să le cerceteze; apoi se uită la hârtia mâzgălită de bătrân şi iarăşi la scrisori. Aceste scrisori sunt de la Harvey Wilks – spuse el. Oricine poate vedea după scrisul acestor doi domni că nu ei sunt autorii scrisorilor. (Să fi văzut ce mutre au făcut regele şi ducele când şi-au dat seama ce capcană le întinsese avocatul!) De asemenea, oricine poate vedea cu uşurinţă, după scrisul acestui domn venerabil, că nici el nu le-a scris. De fapt, nici nu se poate vorbi de scris, văzând mâzgăliturile astea. Iată aici şi alte scrisori, de la…

  — Daţi-mi voie să vă explic – îi tăie vorba domnul ăl bătrân. Nimeni nu-mi poate desluşi scrisul în afară de fratele meu, care-mi copiază, de altfel, scrisorile pe curat. Ăsta e scrisul lui, nu al meu.

  — Aha, va să zică aşa stau lucrurile! Uite, am aici şi câteva scrisori de-ale lui William. N-ar fi rău să aştearnă şi el un rând-două, ca să putem com…

  — Nu poate să scrie cu mâna stângă! îl întrerupse bătrî-nul. Dac-ar putea să se folosească de mâna lui dreaptă, aţi vedea că el a scris scrisorile astea, şi pe-ale mele, şi pe-ale lui. Uitaţi-vă la ele, vă rog, sunt scrise de aceeaşi mână.

  Avocatul se uita la scrisori şi spuse:

  — Da, cam aşa se pare. Oricum, seamănă ceva mai mult decât băgasem de seamă la început. Măi, să fie! Credeam că suntem pe cale să găsim o soluţie, şi iată că n-a rămas mai nimic în picioare. Totuşi, un lucru e limpede – urmă el, întorcându-se spre rege şi spre duce. Niciunul din ăştia doi nu e din familia Wilks.

  Ce credeţi că s-a întâmplat? Pezevenghiul cu cap de catâr n-a vrut să recunoască nimic. Nici nu voi s-audă de aşa ceva. Le spuse că asta nu-i nici o dovadă, că frate-su William, care era, cică, un mucalit şi jumătate, nici măcar nu-ncercase să scrie şi că îşi dăduse seama că William are de gând să facă o şotie, chiar în clipa când îl văzuse punând condeiul pe hârtie. Tot vorbind aşa, se înfierbântă până ce ajunse să creadă în minciunile lui. Dar domnul cel bătrân îi tăie vorba:

  — Am o idee. Se află oare pe-aici cineva care a ajutat la îngroparea fra… la îngroparea răposatului Peter Wilks?

  — Da – rosti cineva. Eu şi Ab Turner. Suntem amândoi aici.

  Bătrânul se întoarse atunci spre rege:

  — Aţi putea să-mi spuneţi ce tatuaj avea pe piept răposatul?

  Luat aşa pe neaşteptate, regele trebui să-şi ţină bine balamalele, altminteri s-ar fi năruit ca un mal mâncat de ape; o întrebare ca asta ar fi doborât pe oricine, fiindcă, zău, de unde naiba să ştie ce tatuaj avea mortul? Regele păli, fâstâcindu-se niţel. Toată lumea aştepta în tăcere, zgâindu-se la el.

  „Hait! Acum se dă bătut, nu mai are nici o scăpare!” îmi ziceam. Dar el, nici gând. N-o să mă credeţi, da’ pehlivanul nu s-a lăsat. Voia, pesemne, să lungească povestea, nădăjduind că până la urmă ăia au să obosească şi-au să plece, iar el şi ducele au să-şi poată lua tălpăşiţa. Deodată spuse, rânjind:

  — Ha! Grozavă întrebare! Da, domnule, îţi pot spune ce tatuaj avea pe piept. O mică săgeată subţire şi albastră, asta e. Şi dacă nu te uiţi cu băgare de seamă, nici n-o poţi vedea. Acum ce mai ai de zis?

  — N-am pomenit om să mintă cu atâta neobrăzare.

  Domnul ăl bătrân se întoarse spre Ab Turner şi tovarăşul său şi le spuse, cu ochii strălucind de bucurie, ca şi cum de data asta era sigur că l-a-nfundat pe rege:

  — Aţi auzit ce-a zis. Ia spuneţi, pe pieptul lui Peter Wilks se afla vreun astfel de semn?

  — N-am văzut asemenea semn – răspunseră amândoi într-un glas.

  — Bine! zise bătrânul. Acu’ ia spuneţi, nu cumva aţi văzut pe pieptul lui un mic P, aproape şters, un B (asta-i o iniţială pe care n-a mai folosit-o din tinereţe) şi un W, cu liniuţe între ele, aşa: P-B-W? Nu-i aşa că asta aţi văzut? întrebă el, scriind literele alea pe o bucăţică de hârtie.

  — Da’ de unde! N-am văzut nici un fel de semne! răspunseră cei doi.

  Toţi cei de faţă rămaseră cu gura căscată. Începură să strige:

  — Toţi sunt nişte pungaşi! Să-i înecăm în râu, să-i spânzurăm!

  Urlau şi zbierau ceva de speriat, dar avocatul sări pe masă şi răcni, mai tare ca toţi:

  — Domnilor! Domnilor! Numai o vorbă, ascultaţi, vă rog! Mai e o cale: să mergem să dezgropăm mortul, şi-atunci o să vedem.

  Asta le plăcu.

  — Ura! strigară oamenii, gata-gata s-o pornească. Dar avocatul şi doctorul îi opriră:

  — Staţi niţel! Legaţi-i de mâini pe ăştia patru şi pe băiat. Să-i luăm şi pe ei!

  — Da! Da! urlară oamenii. Şi dacă n-o să vedem semnele, o să linşăm toată banda.

  Acum intrase frica-n mine de-a binelea, da’ nu era chip să scap. Ne înhăţară pe toţi cinci şi porniră cu noi de-a drep-tul spre cimitir, care se afla cu vreo milă şi jumătate mai jos, pe malul apei. Întreg orăşelul venea pe urmele noastre, fiindcă făceam destulă gălăgie, şi-apoi nu era decât nouă seara.

  Când am trecut prin faţa casei noastre, mi-a părut rău că o alungasem pe Mary Jane din târguşor, fiindcă acum, dacă i-aş fi trimis vorbă, ar fi venit să mă scape, dându-i în vileag pe cei doi potlogari.

  Oamenii coborâră poteca ce ducea spre fluviu, zbierând ca nişte mâţe turbate. Şi parcă înadins ca să mă bage şi mai mult în sperieţi, începu să fulgere, cerul se acoperi de nori şi frunzişurile fremătară, zgâlţâite de vânt. În viaţa mea nu trecusem printr-o primejdie mai mare. Eram năucit de-a binelea. Totul îmi ieşise pe dos. În loc să mă bucur