şi eu, la o adică, de toată comedia asta, având-o în spate pe Mary Jane care să mă scape şi să-mi dea drumul când s-o îngroşa gluma, iată că acum, între subsemnatu’ şi moarte nu se mai afla decât tatuajul ăla. Iar de n-au să vadă nici urmă de tatuaj…

  N-aveam putere să mă gândesc la chestia asta, dar nu ştiu cum se face că la altceva nu mă puteam gândi.

  Era din ce în ce mai întuneric. Ar fi fost prilejul cel mai nimerit ca să-mi iau valea, dar vlăjganul ăla de Hines mă ţinea strâns; pas de-ncearcă să scapi din strânsoarea mâinii lui Goliat! Mă târa înainte şi trebuia s-alerg ca să ţin pasul cu el.

  Intrând în cimitir, mulţimea se revărsă ca un puhoi. Când ajunseră la mormântul cu pricina, îşi dădură seama că aveau de o sută de ori mai multe cazmale decât era nevoie, dar că nimănui nu-i trecuse prin gând s-aducă un felinar. Totuşi se apucară să sape la lumina fulgerelor şi trimiseră totodată pe cineva să împrumute un felinar la casa cea mai apropiată, cu o jumătate de milă mai încolo.

  Oamenii săpau de zor, într-o beznă înfricoşătoare. Nu trecu mult şi se porni ploaia. Vântul bătea cu putere, fulgerele cădeau tot mai ameninţătoare, iar tunetul bubuia ceva grozav. Dar ălora nici nu le păsa, atât de prinşi erau. Din când în când puteai vedea desluşit fiece chip din mulţimea aceea uriaşă, ca şi bulgării de pământ azvârliţi afară din groapă, dar numaidecât după aia întunericul înghiţea din nou totul şi nu mai vedeai nimic.

  În cele din urmă scoaseră afară sicriul şi începură să-i deşurubeze capacul.

  A urmat o îmbulzeală şi o înghesuială nemaipomenită. Oamenii se îmbrânceau ca să-şi facă loc până-n faţă şi să vadă sicriul. Era ceva de speriat, mai ales pe o noapte ca asta. Hines mă trăgea după el cu atâta putere, că-mi suci mâna – cred că uitase că mai sunt şi eu pe lume, atât de aţâţat era.

  Deodată, fulgerul slobozi deasupra noastră o lumină orbitoare şi cineva strigă:

  — Dumnezeule, sacul cu galbeni e colo, pe pieptul lui!

  Hines îmi dădu drumul şi se repezi chiuind, o dată cu toţi ceilalţi, ca să vadă şi el.

  Ei, şi-atunci am zbughit-o ca vântul din cimitir, alergând prin întuneric spre potecă. Nefiind altcineva pe potecă, zburam, nu alta, atât cât îmi îngăduiau bezna, fulgerele, răpăiala ploii, palele de vânt şi tunetele asurzitoare. Fugeam de-mi sfârâiau călcâiele.

  În târg nu era nici ţipenie de om, din pricina furtunii. Am luat-o aşadar pe strada mare, în loc să mă strecor prin uliţele lăturalnice.

  Când m-am apropiat de casa noastră, am privit cu luareaminte. Nu se zărea nici o lumină, toată casa era cufundată în întuneric. Mi se rupea inima de jale, fără să ştiu de ce. Dar deodată, tocmai când treceam prin faţa casei, la fereastra lui Mary Jane se aprinse o lumină şi inima mi se umplu de bucurie. În aceeaşi clipă, casa şi toate celelalte pieriră în beznă, înapoia mea, pentru totdeauna. Ce păcat! îmi spuneam. În viaţa mea n-am întâlnit fată mai bună şi mai inimoasă ca Mary Jane!

  Când am ajuns destul de departe de orăşel ca să pot porni spre insuliţă, m-am oprit să caut o barcă de împrumut şi, punând mâna pe prima barcă slobodă pe care mi-o dezvălui fulgerul, am sărit în ea şi dus am fost. Era o luntre uşoară, legată doar c-o frânghie. Insuliţa era departe-al naibii, taman în mijlocul fluviului, dar nu m-am mocoşit de loc. Când am ajuns în sfârşit la plută, eram aşa de sleit, că de-ar fi fost după mine, m-aş fi lungit să-mi trag sufletul. Dar nu era vreme de pierdut. Am sărit pe plută şi-am strigat:

  — Hei, Jim, dă drumul plutei! Domnul fie lăudat, am scăpat de ăia!

  Jim ieşi din wigwam şi când mă văzu, veni spre mine cu braţele deschise. Nu mai putea de bucurie. Dar când scăpără odată un fulger şi-i lumină faţa, mi se făcu inima cât un purice şi căzui bâldâbâc în apă. Uitasem că era îmbrăcat ca regele Lear şi că arăta ca un arap înecat şi, văzându-l, era să mor de frică. Jim mă pescui din apă şi începu să mă îmbrăţişeze şi să mă blagoslovească, bucuros că mă-ntorsesem şi că scăpasem de rege şi de duce.

  — Nu acum – i-am zis – lasă asta pentru desert. Dă drumul plutei!

  Peste câteva clipe pluteam la vale. Tii! Ce bine era să fim iarăşi liberi, numai noi doi, pe râul acela mare, fără nimeni pe capul nostru! Săream în sus de bucurie, ţopăiam şi băteam din călcâie, dar tocmai când mă pregăteam să sar pentru a treia oară, am auzit un zgomot pe care, din păcate, îl cunoşteam prea bine. Mi-am ţinut răsuflarea şi-am aşteptat, cu urechea la pândă. Nu mă-nşelasem: când fulgerul despică bezna de deasupra apei, i-am văzut cum se apropie vâslind de zor, în barca lor sprintenă. Ei erau – regele şi ducele!

  M-am trântit pe plută şi m-am dat bătut. Abia-abia mi-am putut stăvili lacrimile.

  C A P I T O L U L XXX.

  Cum puseră piciorul pe plută, regele se repezi la mine şi mă luă de guler.

  — Voiai să scapi de noi, ai, mucosule? Ţi se urâse cu noi, ai?

  — Nu, măria ta, nu! Aoleu! mă doare, măria ta!

  — Atunci zi-ne repede ce-aveai de gând. Dacă nu, să ştii că scot untul din tine.

  — Da, măria ta. Zău c-am să vă spun tot, întocmai cum s-a întâmplat. Omul care mă ducea de mână se purta foarte drăguţ cu mine. Îmi tot zicea că avusese un băiat de vârsta mea, care a murit anul trecut, şi că-l doare inima să vază un băiat ca mine într-o asemenea dandana. Şi când toată lumea s-a repezit spre coşciug ca să vază sacul cu galbeni,