el mi-a dat drumul, şoptindu-mi: „Şterge-o acum, altminteri să ştii c-au să te spânzure!” Se-nţelege c-am şters-o. N-avea nici un rost să rămân, tot nu puteam fi de folos nimănui, şi p-ormă, n-aveam chef să fiu spânzurat: de ce să mă spânzure dacă puteam să fug? Am alergat într-un suflet până am dat de o barcă. Când am ajuns aici, i-am spus lui Jim să se grăbească, altminteri au să pună mâna pe mine şi-au să mă spânzure; şi i-am mai spus că mă tem că matale şi ducele nu mai sunteţi în viaţă la ora asta. Mi se rupea inima de durere, şi lui Jim tot aşa, şi de-aiA. Când v-am văzut venind, n-am mai putut de bucurie. Zău, întrebaţi-l pe Jim, să vă spuie şi el!

  Jim adeveri spusele mele, dar regele îi porunci să-şi ţină gura şi-mi zise:

  — Da, desigur, mă grăbesc să te cred! şi-ncepu iar să mă zgâlţâie, ameninţându-mă că mă îneacă. Dar ducele îl opri:

  — Ia lasă-l în pace pe băiat, dobitoc bătrân ce eşti! Ce, tu ai fi făcut altfel în locul lui? Tu te-ai întrebat ce-i cu el când ai şters-o? Nu-mi amintesc de aşa ceva.

  Regele îmi dădu drumul şi-ncepu să-njure târgul şi pe toţi locuitorii lui.

  — Mai bine te-ai înjura chiar pe tine – îi spuse ducele. Ţie ţi se cuvin cele mai multe înjurături. De la bun început n-ai făcut nimic cu cap, afară de chestia aia cu săgeata albastră, pe care le-ai spus-o cu atâta neobrăzare şi sânge rece. Asta a fost o idee bună, prima-ntâi, şi ne-a şi salvat. Fiindcă de n-ar fi fost chestia asta, ne-ar fi băgat la răcoare până să sosească bagajele englejilor ălora, şi p-ormă ocna ne mânca! Dar trucul ăla i-a îndemnat să meargă la cimitir şi-acolo galbenii ne-au fost de şi mai mare folos, fiindcă dacă nătărăii ăia turbaţi nu ne-ar fi dat drumul ca să se repeadă să privească, azi-noapte am fi dormit cu cravatele la gât, cu nişte cravate mai trainice decât ne trebuie nouă.

  Tăcură câteva clipe, apoi regele spuse, dus pe gânduri:

  — Hm! Şi când te gândeşti că noi credeam că negrii au furat sacul!

  Îmi venea să intru-n pământ.

  — Da, cam aşa credeam – zise ducele, tărăgănându-şi vorba, a zeflemea.

  Regele tăcu câteva clipe, apoi spuse:

  — Eu unul aşa credeam.

  — Ba din contră, nu tu, ci eu credeam – răspunse ducele, cu acelaşi glas tărăgănat.

  — Ascultă, Bilgewater – se burzului regele – ce vrei să spui?

  — Dacă-i vorba pe-aşa, te-ntreb eu ce-ai vrut să spui – zise ducele înţepat.

  — Scârţ! îl repezi regele, batjocoritor. Te pomeneşti că adormiseşi şi habar n-aveai ce făceai.

  Ducele îşi ieşi din fire de-a binelea:

  — Ascultă, lasă-te de goange! Ce, crezi că-s bătut în cap? Crezi că nu ştiu cine-a ascuns banii în coşciugul ăla?

  — Ba da, nenicule, ştiu că ştii, doar tu i-ai ascuns!

  — Minţi! răcni ducele repezindu-se la el.

  Regele începu să zbiere:

  — Jos labele! Ia mâna de pe gât! Retrag tot ce-am spus.

  — Mai întâi, mărturiseşte că tu ai ascuns banii acoâo, cu gândul să te cărăbăneşti şi să te-ntorci într-o bună zi ca să-i dezgropi şi să-i păstrezi numai pentru sufleţelul tău.

  — Stai niţel, duce, răspunde-mi drept şi cinstit la o întrebare. Spune-mi că n-ai pus banii acolo şi-am să te cred, şi-am să-mi iau înapoi toate vorbele.

  — Potlogar bătrân, ştii bine că nu eu i-am ascuns!

  — Bine, atunci te cred. Da’ răspunde-mi la încă o întrebare, numai una… hai, nu te pierde cu firea! N-aveai cumva de gând să pui mâna pe bani şi să-i doseşti?

  Ducele tăcu câteva clipe, apoi spuse:

  — Ei, şi ce dac-aveam de gând? Chestia e că nu i-am dosit, pe când mătăluţă nu numai c-aveai de gând, dar i-ai şi dosit!

  — Duce, să-mi sară ochii dacă i-am dosit! Nu zic că n-aveam de gând, ar fi să mint. Dar tu, adică cineva, mi-a luat-o înainte.

  — Minţi! Tu i-ai ascuns şi dacă nu mărturiseşti, te…

  Regele începu să horcăie şi bâigui cu mare greutate:

  — Bine, mărturisesc!

  Îmi părea tare bine să-l aud vorbind aşa, parcă-mi lua o piatră de pe inimă. Ducele îi dădu drumul:

  — Dacă mai tăgăduieşti, să ştii că te-nec! Grozav de bine îţi şade să miorlăi ca un sugaci, ţi se potriveşte de minune, după tot ce-ai făcut. N-am mai pomenit un asemenea struţ bătrân care să vrea să înghită totul. Şi eu care mă-ncredeam în tine ca într-un tată! Cum de n-ai intrat în pământ de ruşine când ai auzit că dădeau vina pe nişte negri nenorociţi şi tu n-ai scos o vorbă ca să-i aperi? Mă apucă pandaliile când mă gândesc c-am fost aşa de neghiob să cred în balivernele tale. Lua-te-ar naiba, acu’ văd eu de ce mă tot zoreai să acopăr deficitul: voiai să pui mâna şi pe gologanii pe care-i câştigasem cu „Minunea regească” şi cu alte socoteli, ca să-i înhaţi pe toţi.

  — Păi bine, duce – îl întrerupse regele cu sfială, sclifosindu-se – tu ai spus să acoperim deficitul, nu eu.

  — Gura! Ajunge cât ai vorbit! îl repezi ducele. Şi acum vezi bine cu ce te-ai ales. Ăia şi-au luat înapoi toţi banii, başca bănişorii noştri; abia de ne-a mai rămas un gologan-doi. Hai, cară-te la culcare şi nu-mi mai cânta despre deficituri, că-i vai de pielea ta!

  Regele se furişă în wigwam şi-şi căută alinarea în clondirul cu rachiu. În curând, ducele îşi găsi şi el clondirul, aşa că, după vreo jumătate de ceas, se băteau iar pe burtă. De ce se-mbătau, de-aceea se iubeau mai mult, până ce adormiră, sforăind, unul în braţele celuilalt.

  Amândoi erau turtă, dar am băgat de seamă că oricât de beat era, regele nu