uita nici o clipă că n-are voie să mai spună că nu el a ascuns sacul. Aveam de ce să mă simt uşurat şi mulţumit! Fireşte că de îndată ce i-am auzit trăgând la aghioase, m-am aşezat cu Jim la taifas şi i-am povestit totul de-a fir-a-păr.

  C A P I T O L U L XXXI.

  Zile-ntregi nu ne-am mai oprit în nici tm târguşor. Tot plutind la vale pe râu, intrasem adânc în sudul cel călduros, hăt-departe de locul nostru de baştină. Pe maluri se zăreau acum copaci năpădiţi de muşchi spaniolesc, care atârna de crengi ca nişte bărbi lungi şi sure. În viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva. Pădurile aveau acum ceva măreţ şi înfricoşător totodată.

  Cei doi potlogari începură din nou să bată târgurile, socotind că primejdia trecuse. Mai întâi ţinură o conferinţă despre temperanţă, dar nu le ieşi nici măcar de-o beţie. Într-alt târg deschiseră o şcoală de dans, dar cum nu se pricepeau să danseze nici cât un cangur, publicul îi petrecu pân-afară din târg, la primii paşi pe care-i făcură. Încercară apoi să dea lecţii de oratorie, dar n-apucară bine să deschidă gura, că oamenii îi şi puseră pe fugă, huiduindu-i de mama focului. Se apucară să facă pe misionarii, pe hipnotizatorii, pe doftorii, pe ghicitorii şi câte şi mai câte, dar degeaba, nu se lipea norocul de ei. În cele din urmă, rămaseră lefteri de-a binelea. Toată ziulica zăceau lungiţi pe plută, cufundaţi în gânduri, abătuţi şi dărâmaţi, fără să scoată o vorbă.

  În curând însă se petrecu o schimbare: începură să-şi vorbească în taină, pe şoptite. Uneori rămâneau câte două-trei ore în wigwam. Eu şi cu Jim începusem să ne cam temem. Nu mirosea a bine: eram siguri că pun la cale o blestemăţie mai diavolească decât toate cele de până atunci. Ne-am tot întrebat noi ce să fie şi pân’ la urmă ne-am gândit că pramatiile se pregătesc să spargă o casă ori o prăvălie, sau să fabrice bani falşi. Gândul ăsta ne-a cam îngrozit şi-am jurat amândoi să nu ne băgăm pentru nimic în lume în afaceri de-astea şi să ne luăm adio de la ei, lăsându-i în plata domnului, la ăl dintâi semn necurat.

  Într-o dimineaţă, în zori, ne-am oprit cu vreo două mile mai jos de-un târguşor prăpădit, pe nume Pikesville. Regele ne spuse să stăm ascunşi cât se duce să dea o raită prin târguşor, ca să vadă dacă oamenii de pe-acolo aflaseră ceva de „Minunea regească”. În gândul meu îmi ziceam: „Vrei să spui că te duci să cauţi o casă bună de jefuit. Şi când ai să te-ntorci, după jaf, ai să te-ntrebi ce s-a întâmplat cu mine, cu Jim şi cu pluta, dar poţi să te-ntrebi până poimarţi!” Re-gele ne mai zise că dacă nu se-ntoarce până la amiază, înseamnă că totul e-n ordine şi ducele şi cu mine putem veni după el.

  Am stat şi-am aşteptat. Ducele se învârtea de colo până colo, cu o mutră tare acră. Ne lua la rost pentru orice fleac şi ne-njura că facem totul anapoda. Nimic nu-i plăcea. De bună seamă că punea ceva la cale.

  M-am bucurat nespus la amiază văzând că regele nu se arăta.

  Oricum, se vestea o schimbare şi, cine ştie, poate chiar schimbarea cea mare.

  M-am dus aşadar cu ducele în târguşorul acela: tot căutându-l pe rege, am dat de el în odaia din dos a unei crâşme murdare. Era beat criţă şi-n jurul lui o ceată de trântori se distrau aţâţându-l, iar el îi suduia şi-i ameninţa cum îi venea la gură. Dar nu le putea face nimic, fiindcă, de beat ce era, abia se mai ţinea pe picioare.

  Ducele începu să-l înjure, că-i un „bou bătrân”, dar nici regele nu se lăsă mai prejos. Când am văzut că iese cu ceartă, am şters-o repede şi-am gonit ca un cerb pe poteca ce cobora spre râu. Alergam de-mi sfârâiau călcâiele, fiindcă n-aş fi vrut să scap prilejul, şi-mi spuneam ca de data asta s-a isprăvit, n-au să ne mai vadă aşa curând, nici pe mine, nici pe Jim. Când am ajuns la plută, abia mai răsuflăm, dar nu mai pu-team de bucurie.

  — Dă-i drumul, Jim! strigai. Acu’ am scăpat!

  N-auzii însă nici un răspuns şi nu ieşi nimeni din wigwam. Jim plecase! Am tras un chiot, şi-ncă unul, şi iar aşa. M-am dus apoi în pădure, chiuind, şi cercetând în toate părţile, dar degeaba – Jim nu se zărea nicăieri.

  M-am aşezat şi, iară să vreau, am început să plâng. Dar n-aveam răbdare să stau locului. Am ieşit pe potecă, chibzuind ce-ar fi mai bine să fac. Deodată mi-a ieşit în cale un băiat; l-am întrebat dacă nu cumva văzuse un negru îmbrăcat aşa şi pe dincolo.

  — Da – îmi răspunse el.

  — Unde l-ai văzut?

  — Cu vreo două mile mai jos, pe moşia lui Silas Phelps. Au pus mâna pe el, e un negru fugar. Îl căutai?

  — Da’ de unde! Am dat de el în pădure, acu5 o orădouă, şi zicea că dacă strig, mă-njunghie. Mi-a poruncit să stau locului, fără să mă mişc. Ce era să fac? Mi-era teamă, aşa c-am rămas aici.

  — Acu’ nu mai ai de ce să te temi, fiindcă l-au prins. Fugise de undeva, din Sud.

  — Bine că l-au prins!

  — Cred şi eu! Au pus un preţ de două sute de dolari pe capul lui. Bani picaţi din cer, nu alta!

  — Da, aşa-i. Să fi fost eu ceva mai zdravăn, mie mi-ar fi picat, fiin’că eu l-am văzut ăl dintâi. Da’ cine l-a turnat?

  — Un babalâc, care nu-i de pe-aici; a vândut pe patruzeci de dolari dreptul la recompensă, că se grăbea s-o pornească pe râu în sus şi n-avea timp s-aştepte. Ei, ce spui de asta? Să fi fost în locul lui, aş fi aşteptat şi şapte ani.

  — Şi