— Da’ de unde! Am văzut cu ochii mei afişul despre negru. Îl zugrăvea întocmai, ca o poză. Pomenea şi plantaţia de unde fugise, undeva, mai jos de New Orleans. Nu, frăcoare, afacerea e-n regulă, fii pe pace. Ascultă, n-ai niţel tabac?

  Aflând că n-aveam nici un pic, băiatul plecă. M-am dus la plută şi m-am aşezat în wigwam ca să chibzuiesc. Dar de-geaba mi-am frământat eu creierii, că tot n-am văzut nici o ieşire. După atâta amar de drum şi după tot binele ce li-l făcusem ălor doi potlogari, totul se dusese de râpă. Şi de ce, mă rog? Fiindcă-i răbdase inima să-l vândă pe Jim pentru patruzeci de dolari murdari, osândindu-l să fie din nou rob pe viaţă, şi încă printre străini!

  „Dacă-i e dat să cadă din nou în robie – îmi ziceam – ar fi de o mie de ori mai bine pentru Jim să fie rob acasă la el, împreună cu ai lui” Mă gândeam să-i trimit lui Tom Sawyer o scrisoare, în care să-l rog să-i spună domnişoarei Watson unde se află Jim. Dar m-am lăsat repede păgubaş din două pricini: întâi, fiindcă domnişoara Watson, scârbită şi furioasă pe Jim din pricina ticăloşiei şi-a nerecunoştinţei sale, ar fi în stare să-l vânză iarăşi undeva, în josul fluviului. Şi chiar dacă nu l-ar vinde, un negru nerecunoscător e dispreţuit de toată lumea, şi lui Jim i-ar crăpa obrazul de ruşine văzând că oamenii i-o scot mereu pe nas.

  Şi-apoi, gândiţi-vă şi la mine! Numaidecât s-ar da sfoară în ţară că Huck Finn l-a ajutat pe-un negru să-şi dobândească libertatea, şi dacă m-aş mai vedea vreodată cu cineva din târgul meu, mi-ar fi aşa de ruşine, c-aş fi în stare să-i cad în genunchi şi să-i ling tălpile. Aşa se întâmplă totdeauna: când cineva săvârşeşte o faptă rea şi nu se sinchiseşte de urmările ei, crede că nu-i nici o ruşine câtă vreme o poate ascunde. Taman într-o asemenea încurcătură mă vârâsem şi eu. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai tare mă mustra cugetul şi mă simţeam mai ticălos şi mai netrebnic. Şi deodată am îngheţat de frică la gândul că providenţa îmi trage o palmă şi-mi arată că sus, în cer, se ştie că-s un ticălos şi c-am răpit pe negrul unei biete bătrâne, care nu-mi căşunase niciodată vreun rău. „Da, da – îmi ziceam – e cineva care stă mereu de veghe şi nu rabdă multă vreme asemenea ticăloşii!” M-am căznit din răsputeri să mă mângâi cu gândul că nu eu, ci felul în care fusesem crescut era de vină pentru toate astea. Dar un glas lăuntric îmi tot şoptea neîndurător: „Te puteai duce la şcoala de duminică, pentru ce nu te-ai dus? De te-ai fi dus, ai fi învăţat acolo că oamenii care fac ce-ai făcut tu cu negrul ăla ajung de-a dreptul în iad”. Tremuram de spaimă. M-am hotărât să mă rog, doar-doar oi înceta să mai fiu băiatul rău de pân-acu’ şi m-oi face mai bun. Am îngenuncheat, dar vorbele nu-mi veneau. De ce oare? N-avea rost să-ncerc să-l pă-călesc pe Al de Sus – şi nici pe mine, de altfel. Ştiam prea bine de ce nu-mi veneau vorbele: fiindcă nu mă trăgea de loc inima, fiindcă nu eram cinstit, fiindcă umblam după doi iepuri. Mă prefăceam că mă lepăd de păcat, dar în sinea mea săvârşeam cel mai mare dintre păcate. Încercam să spun din gură că am să mă îndrept, c-am să-i scriu stăpânei negrului şi-am să-i arăt unde se află Jim, dar în adâncul sufletului ştiam că-i minciună, iar Ăl de Sus de asemenea ştia. Mi-am dat seama că nu merge să minţi într-o rugăciune. Stăteam ca pe ace şi nu ştiam ce să fac. În cele din urmă îmi veni o idee: da, am să scriu răvaşul, iar după aia o să văd dacă mă pot ruga. Ei bine! În clipa aceea m-am simţit uşor ca un fulg şi cu cugetul împăcat. Nu-mi venea să cred!

  Am luat o bucăţică de hârtie şi-un căpătâi de creion şi, beat de fericire, am scris cele ce urmează: „Domnişoară Watson, negrul dumitale fugar Jim se află aici, cu două mile mai jos de Pikesville. Domnul Phelps a pus mâna pe el şi o să vi-l dea înapoi dacă trimiteţi recompensa.

  Huck Finn”

  Pentru prima oară-n viaţa mea m-am simţit bine şi izbăvit de păcate. Acu’ ştiam că pot să mă rog, dar nu m-am apucat de îndată, ci am pus hârtiuţa deoparte şi m-am aşezat, gândindu-mă ce bine că lucrurile se întâmplaseră aşa, fiindcă nu lipsise mult ca să nimeresc de-a dreptul în iad.

  Mi-am amintit apoi de călătoria noastră pe apă, la vale. Jim era nelipsit din toate amintirile astea. Îl vedeam şi ziua şi noaptea, uneori în bătaia lunii, alteori pe furtună. Mă vedeam plutind împreună cu el, sporovăind, cântând şi râzând. Nu ştiu cum se face, da’ nu găseam nici atâtica să mă supăr pe el, ba din contră. Îl vedeam stând de veghe şi pentru mine, după ce-şi făcuse partea lui, în loc să mă trezească din somn; îmi aminteam cum se bucurase în ziua aia cu ceaţă, când m-am întors pe pluta, şi cum ne-am întâlnit din nou în smârcul ăla, în ziua „dihoniei”, şi alte întâmplări asemănătoare. Şi cum îmi spunea mereu „puişorule” şi mă răsfăţa, şi nu ştia cum să mă mai cocoloşească, în marea lui bunătate. La urmă mi-am amintit cum îl scăpasem de oamenii ăia, zicându-le că pe pluta noastră erau bolnavi de vărsat; cât de recunoscător mi-a fost Jim atunci! Zicea că-s cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodată şi singurul lui prieten de astăzi. Tot gândindu-mă aşa, privirile îmi căzură asupra răvaşului pe care-l scrisesem. Mare belea pe capul meu! Am luat hârtia. Tremuram ca o frunză-n