Erau gânduri şi vorbe îngrozitoare, dar nu le mai puteam lua înapoi. Ce-am spus a rămas bun spus şi nu m-am mai gândit să mă-ndrept. Mi-am scos din cap ideea asta, zicându-mi c-am să fiu iarăşi ticălos, fiindcă aşa mi-era felul şi aşa fusesem crescut, pe când cealaltă cale nu era de mine. Şi, pentru început, mi-am pus în gând să-l scap din nou pe Jim, din robie; să fi putut scorni ceva şi mai rău, aş fi făcut-o, nu de alta, dar de vreme ce tot apucasem pentru totdeauna pe calea asta, puteam să merg şi pân’ la capăt.

  Am început aşadar să-mi bat capul şi m-am gândit la fel de fel de lucruri, până s-ajung în sfârşit la un plan care-mi convenea. Am dibuit ceva mai la vale un ostrov împădurit şi, de îndată ce s-a întunecat, am pornit cu pluta spre el, am ascuns-o şi-am rămas să dorm acolo. M-am trezit înainte de revărsatul zorilor, am mâncat, mi-am pus straiele de oraş şi, după ce mi-am vârât alte câteva lucruşoare într-o legăturică, am pornit cu barca la mal. M-am oprit ceva mai jos de locul unde socoteam că se afla moşia lui Phelps, mi-am ascuns legăturica undeva în pădure şi, umplând apoi barca cu apă şi bolovani, am scufundat-o într-un loc unde s-o pot găsi la nevoie, cam la un sfert de milă mai jos de un mic joagăr.

  Pe urmă am pornit-o la drum. Trecând prin faţa joagărului, am zărit o tăbliţă pe care scria „Ferăstrăul lui Phelps”. Cu vreo câteva sute de paşi mai încolo se zăreau clădirile fermei. Mi-am dus mâna streaşină la ochi, dar n-am văzut pe nimeni, deşi se luminase bine de ziuă. Da’ nu-mi păsa, că tot n-aveam eu chef să mă-ntâlnesc cu careva. Voiam doar să pipăi terenul. Planul meu era să mă arăt acolo dinspre târg, nu dinspre fluviu. După ce-am cercetat bine locul, am pornit-o întins spre târg. Şi, ce’ să vezi, primul om peste care-am dat acolo a fost ducele. Tocmai lipea un afiş pentru „Minunea regească” – urmau s-o joace trei seri la rând, ca şi data trecută. Nu-i întrecea nimeni în neobrăzare! Până să mă mişc, ducele mă văzu. Păru cam mirat:

  — Iote-l! De unde răsărişi? Şi adăugă, chipurile bucuros şi grijuliu: Unde-i pluta? Ai ascuns-o într-un locşor bun?

  — Păi tocmai despre asta voiam să vă-ntreb şi eu, alteţă.

  Vorbele astea nu prea-i plăcură.

  — Da’ de ce voiai să mă-ntrebi?

  — Păi, când l-am văzut ieri pe rege în cârciuma aia, mi-am zis că până s-o trezi din beţie, ca să-l putem aduce acasă, o să mai treacă câteva ceasuri, aşa că m-am gândit să dau o raită prin târg. Un cetăţean mi-a zis că-mi dă zece cenţi dacă-l ajut să treacă cu luntrea până dincolo şi-napoi, ca s-aducă o oaie rătăcită. M-am învoit şi m-am dus cu el, dar când să băgăm oaia în luntre, omul mă lăsă singur la funie şi se apucă să-mpingă oaia de la spate. Dar oaia asta era prea voinică pentru unu’ ca mine, aşa că s-a smuls din strânsoare şi-a luat-o la fugă. Noi, după ea. N-aveam nici un câine cu noi, aşa că a trebuit s-o fugărim cale lungă, până i-am scos sufletul. Am prins-o abia spre seară; am adus-o-ncoace, iar după aceea eu m-am întors la plută. Dar ia-o de unde nu-i. Ce mi-am zis eu: „Să ştii c-au dat de bucluc şi-au fost nevoiţi să plece, luându-l cu ei şi pe Jim, singuru’ negru pe care-l am pe lume. Şi-acu’, iată-mă printre străini, fără nici o avere şi fără putinţa de a-mi câştigă pâinea”. Mi-au dat lacrimile, zău. Şi-am dormit în pădure toată noaptea. Dar spuneţi-mi, ce-i cu pluta? Şi cu Jim, sărmanul meu Jim?

  — Să mă ia dracu’ dacă ştiu, adică dacă ştiu ce s-a-ntâmplat cu pluta. Boşorogul ăla tembel a câştigat patruzeci de dolari din nu ştiu ce afacere şi când am dat de el în crâşma aia, derbedeii îi şi luaseră toţi banii la rămăşaguri, afară de ăi pe care apucase să-i dea pe băutură. Ieri noapte, când l-am dus acasă şi-am văzut că pluta e lipsă, ne-am zis: „Să ştii că mucosul ăla ne-a furat pluta şi s-a dus cu ea la vale, lăsându-ne de căruţă”.

  — Cum să-mi las negrul, singuru’ negru pe care-l am pe lume, singura mea avere?

  — La asta nu ne-am gândit. La urma urmelor, când stai să te gândeşti, negru’ ăla era al nostru. Aşa-l socoteam, că de! Dumnezeu ştie că am avut destulă bătaie de cap cu el. Ei, şi când am văzut noi că pluta nu mai e, iar noi am rămas tinichea, ne-am gândit că altă scăpare n-avem, decât să mai încercăm o dată „Minunea”. De atunci mă tot perpelesc, uscat ca un butoi de pulbere. Ia zi, unde-s ăi zece cenţi? Dă-i încoace!

  Aveam bani berechet, aşa că i-am dat zece cenţi, rugându-l însă să cumpere cu ei ceva demâncare şi să-mi dea şi mie, fiindcă alţi bani nu mai aveam şi nu pusesem nimic în gură de ieri. Nu-mi răspunse nimic.

  După câteva clipe, se întoarse deodată spre mine şi-mi zise:

  — Ascultă, crezi că negrul ăla o să ne toarne? L-am jupui de viu, dac-ar îndrăzni!

  — Cum să vă toarne? Da’ ce, n-a fugit?

  — Aş, de unde! L-a vândut boşorogul ăla! Mie nu mi-a dat nimic, şi banii s-au topit!

  — Ce? L-a vândut? spusei eu, plângând. Era negrul meu, averea mea! Unde-i? Îl vreau înapoi!

  — Află că nu-i chip să-l capeţi înapoi, aşa că degeaba miorlăi. Ascultă, nu cumva ai de gând să ne torni? Al naibii să fiu dacă pot avea încredere în tine! Să ştii că dacă ne dai de gol…

  Se opri şi