— Nu vreau să dau de gol pe nimeni şi nici n-aş avea timp de-aşa ceva. Mă duc să-mi caut negrul…

  Ducele făcu o mutră plictisită şi rămase pe gânduri, încruntat, cu afişele pe braţ.

  — Uite ce e – zise el. Trebuie să rămânem aici trei zile.

  Dacă făgăduieşti că nu ne torni şi c-ai să-l îndupleci şi pe negru să-şi ţină gura, am să-ţi spun unde-l poţi găsi.

  I-am făgăduit.

  — Un fermier, cu numele de Silas Ph… – începu el, dar se opri. Voise să-mi spună adevărul, dar când l-am văzut că se opreşte şi cugetă, mi-am dat seama că şi-a schimbat gândul. Şi chiar aşa era. N-avea încredere în mine. Voia să fie sigur că n-o să le stau în cale zilele astea.

  — Omul care l-a cumpărat – spuse el – e unul Abram Foster, Abram C. Foster, şi trăieşte la ţară, la vreo patruzeci de mile de aici, pe drumul spre Lafayette39.

  — Bine – zic eu. În trei zile am s-ajung eu acolo; şi-am să pornesc chiar azi după-prânz.

  — Nu, nu! Ai să pleci chiar acum. Vezi, nu zăbovi o clipă şi nu flecări cu nimeni pe drum! Ţine-ţi gura şi mergi drept înainte, altfel să ştii că ai de-a face cu noi!

  Altă poruncă nici nu voiam de la el. Voiam să mă lase-n pace, ca să-mi pot pune planul în aplicare.

  — Hai, cară-te! se burzului el. Domnului Foster poţi să-i îndrugi ce pofteşti. Cine ştie, te pomeneşti că până la urmă îl faci să creadă că Jim e negrul tău; sunt unii prostănaci care n-au nevoie de patalamale, mi s-a spus c-ar fi de-alde ăştia pe aici, prin Sud. Când ai să-i spui că afişul şi recompensa sunt plăsmuite, poate c-o să te creadă, dac-ai să-l lămureşti de ce-a fost scornită toată povestea. Hai, du-te şi spune-i orice vrei, numai nu uita să-ţi ţii gura pân-ajungi acolo.

  Am luat-o la picior pe drumul arătat de duce. Mergeam fără să mă uit înapoi, dar simţeam că-i cu ochii pe mine. Nu-mi păsa, ştiam c-o să se plictisească privindu-mă. Am mers aşa pe câmp vreo milă, fără să mă opresc. Apoi am luat-o înapoi prin pădure, spre ferma lui Phelps. Îmi ziceam că-i mai bine să-mi pun numaidecât planul în aplicare, fără să pierd vremea, fiindcă doream ca Jim să-şi ţină gura până la plecarea celor doi potlogari. Nu voiam să-i mai văd. Mi-era lehamite şi voiam să scap de ei pentru totdeauna.

  C A P I T O L U L XXXII.

  Când am ajuns la fermă, soarele dogorea. Totul era liniştit ca-ntr-o zi de duminică. Argaţii erau duşi la câmp. În văzduh plutea bâzâitul surd al muştelor şi-al altor gângănii, care, când îl auzi, ţi se pare c-ai rămas singur pe lume, părăsit de toţi. Te cuprindea jalea când începea să adie vreun vânticel prin frunzare, fiindcă freamătul stârnit aducea cu şoapta duhurilor unor morţi de demult, care-ar fi vorbit despre tine. Când auzi aşa ceva, îţi vine să-ţi iei lumea-n cap, ca să se isprăvească o dată cu toate.

  Phelps avea o mică plantaţie de bumbac, cum erau multe prin părţile astea. O ogradă de vreo două pogoane, împrejmuită cu un gard; un pârleaz înjghebat din butuci ferăstruiţi în chip de trepte, ca nişte ţevi de lungimi felurite, pe unde puteai sări gardul şi pe care se căţărau femeile ca să-ncalece pe cai. Ograda, smălţată cu smocuri de iarbă sfarogită, părea golaşă şi netedă ca o pălărie veche, cu pâsla roasă. Într-o clădire mare, de lemn, cu pereţii dubli, locuiau albii; golurile dintre grinzi erau astupate cu lut sau mortar, alcătuind un fel de fâşii care fuseseră cândva văruite. O bucătărie din bârne rotunde era legată de casă printr-o tindă largă, deschisă în părţi, dar acoperită. În spatele bucătăriei era un şopron de scânduri, unde se afumau bucatele, iar alături, se înşirau trei magherniţe, pentru negri. Lângă gardul din fund, se zărea o colibă singuratică, iar ceva mai încolo, în cealaltă parte, se aflau câteva şuri. Lângă colibă, un cazan mare în care se fierbea săpun, şi un jgheab pentru cenuşă. Lângă uşa bucătăriei, o laviţă, un hârdău şi un urcior. Ici-colo, câte un dulău moţăia la soare. Într-un colţ, departe, se vedeau vreo trei copaci umbroşi. Lângă gard, într-un loc, creşteau nişte tufe de agrişe şi de coacăze, iar dincolo de gard, se vedea o grădiniţă şi un strat de pepeni. Apoi lanurile de bumbac şi dincolo de ele pădurea.

  După ce-am ocolit ograda, am sărit pârleazul lângă jgheab şi am luat-o spre bucătărie.

  După câţiva paşi, am auzit o vârtelniţă care ba scârţâia, ba amuţea, de-ţi venea să mori ascultându-i bocetul jalnic.

  Am mers mai departe, fără un gând anume, ci bizuindu-mă doar pe pronia cerească să-mi pună în gură vorbele nimerite, când o să fiu întrebat ce caut acolo; băgasem de seamă că pronia asta, dacă mă lăsam în voia ei, mă scotea totdeauna din încurcătură.

  La jumătatea drumului, se repezi, la mine un dulău, apoi încă unul. Se-nţelege că m-am oprit şi-am rămas nemişcat. Făceau un tărăboi nemaipomenit! În câteva clipe, se strânseră în jurul meu vreo cincisprezece potăi cu gâturile şi boturile întinse spre mine. Şi lătrau! Aoleo, cum mai lătrau! Eram, cum s-ar zice, ca osia unei roţi, iar dulăii erau spiţele. Şi tot veneau din toate părţile, sărind peste gard şi repezindu-se la mine.

  Din bucătărie ieşi atunci o negresă cu un făcăleţ în mână. „Piei, Tigrule! Fugi de-afci, Grivei!” strigă ea şi după ce le dădu câte una zdravănă la fiecare, dulăii o luară la goană, schelălăind. În clipa următoare, vreo zece din ei se întoarseră dând din coadă şi gudurându-se pe lângă mine. Câinii nu-s de loc răi la suflet, zău.

  În spatele negresei se iviseră o fetiţă şi doi băieţaşi negri, cu câte o cămaşă de