Nu trecu mult şi se ivi şi stăpâna casei, o femeie de vreo patruzeci şi cinci – cincizeci de ani, cu capul gol şi ţinând în mână un fus. În spatele ei veneau copiii ei albi, care se purtau întocmai ca negrişorii.

  — Iată-te, în sfârşit, tu eşti, nu-i aşa? îmi strigă ea, râzând cu gura până la urechi.

  — Da, doamnă! i-am răspuns pe negândite.

  Atunci ea mă luă în braţe şi mă strânse zdravăn, pe urmă îmi apucă mâinile şi mi le zgâlţâi. Obrajii îi şiroiau de lacrimi şi nu se mai sătura să mă îmbrăţişeze şi să mă strângă, în vreme ce gura îi turuia fără-ncetare:

  — Credeam ca semeni mai mult cu maică-ta, dar zău, nu-mi pasă, sunt fericită că te văd. Mânca-l-ar mama, dragul de el! Copilaşi, ăsta-i vărul vostru, Tom. Spuneţi-i bun venit!

  Copiii îşi lăsară însă capetele în jos şi, băgându-şi degetele în gură, se ascunseră în spatele ei.

  — Liza – spuse ea – dă fuga şi pregăteşte numaidecât ceva demâncare. Sau te pomeneşti c-ai mâncat pe vapor?

  L-am răspuns că da. Mă luă de mână şi porni cu mine spre casă, cu droaia de copii după noi. Când am ajuns înăuntru, mă puse să şed pe un jilţ de nuiele, împletite, iar ea se aşeză pe un scăunel în faţa mea, ţinându-mi mâinile într-ale ei.

  — Acum pot să te privesc pe-ndelete. De ani de zile aştept clipa asta şi iată c-a sosit! Te aşteptam de vreo două zile. De ce-ai întârziat? S-a împotmolit cumva vaporul?

  — Da, doamnă, s-a…

  — Zi-mi tuşă Sally, nu mă mai domni atâta! În ce loc s-a împotmolit?

  Habar n-aveam ce să-i spun, fiindcă nu ştiam dacă vaporul venea de sus sau de jos. Dar mi-am ascultat ca de obicei inima şi inima mi-a zis vă vaporul trebuia să vină în susul apei, dinspre New Orleans. Numai că asta nu era de ajuns, fiindcă nu cunoşteam numele vadurilor de pe acolo. Trebuia să le născocesc sau să zic c-am uitat numele aceluia în care ne împotmolisem sau… Deodată îmi veni o idee:

  — N-am întârziat din pricina împotmolirii, ci din pricina unui cazan care-a sărit în aer.

  — Dumnezeule! A fost rănit careva?

  — Nu! Doar un negru a fost omorât.

  — Mare noroc aţi avut, fiindcă uneori se-ntâmplă să fie răniţi şi oameni. Acu’ doi ani, de Crăciun, unchiu-tău Silas venea de la New Orleans cu vaporul „Lally Rook” şi tot aşa a explodat un cazan. Un om a fost schilodit şi cred c-a murit curând după aceea. Era baptist. Unchiu-tău Silas cunoaşte o familie din Baton Rouge40, oare-i ştia foarte bine neamurile. Da, acu’ mi-amintesc, a murit, săracul! Cangrena s-a-ntins şi au trebuit să-i taie piciorul. Da’ tot n-a scăpat. Da, da, cangrenă era. Se învineţise tot, săracu’! A murit nădăjduind într-o înviere măreaţă. Oamenii ziceau că arăta ceva de speriat. De câteva zile, unchiu-tău se duce mereu la oraş, ca să te-aducă încoace. Şi azi s-a dus, acu’ vreo oră trebuie să se-ntoarcă din clipă-n clipă. Nu te-ai întâlnit cu el pe drum? Un bătrânel cu un…

  — Nu, n-am văzut pe nimeni, tuşă Sally. Vaporul a sosit în zori, aşa că mi-am lăsat cufărul pe ponton şi m-am plimbat prin târg şi prin împrejurimi, ca să nu ajung prea devreme aici. Aşa c-am venit pe alt drum…

  — Cui i-ai lăsat în grijă cufărul?

  — Nimănui.

  — Vai, copile, o să ţi-l fure!

  — Nu, că l-am ascuns bine.

  — Dar cum se face c-ai luat masa pe vapor aşa devreme?

  O cam sfeclisem, dar i-am răspuns:

  — Căpitanul m-a văzut că mă-nvârt pe-acolo şi mi-a zis că n-ar strica să îmbuc ceva înainte de-a coborî pe mal. Aşa că m-am dus cu el în cabina unde iau masa ofiţerii şi mi-a dat tot ce mi-a poftit inima.

  Mă simţeam aşa de stânjenit, că nici n-auzeam bine. Tot timpul eram cu gândul la copii: voiam să-i iau deoparte şi să-i trag de limbă, ca să aflu drept cine mă ia. Nu se ivi însă nici un prilej, fiindcă Phelpoaia îi dădea înainte cu ale ei.

  Am simţit că mă ia cu frig când am auzit-o că-mi spune:

  — Dar uite că mă luai cu vorba şi nu mi-ai spus încă nimic despre soră-mea şi despre ceilalţi. Ei, acu’ să-mi hodinesc puţin limba, ca să te-ascult. Povesteşte-mi tot ce ştii despre fiecare din ei. Cum o duc, ce mai fac şi ce ţi-au zis să-mi spui. Tot, tot, tot.

  De data asta mi se-nfundase. Pronia mă ajutase pân-aici, dar acum intrasem rău de tot la apă. Mi-am dat seama că n-are rost să merg mai departe şi că-i musai să mă predau. Iată încă un loc unde trebuie să-ncerc cu orice preţ să spun adevărul. Dar când să deschid gura, ea mă trase de pe scaun şi mă împinse îndărătul patului, zicându-mi:

  — Uite-l că vine! Bagă capul sub pat, aşa… Acu’ nu te mai poate vedea. Să nu ştie că eşti aici. Îi trag o păcăleală, cum nu s-a mai pomenit. Copii, să nu suflaţi o vorbă!

  Alta acum! Dar n-avea rost să-mi fac sânge rău. Nu-mi rămânea decât să stau liniştit şi s-aştept acolo unde eram izbitura trăsnetului.

  L-am zărit pe bătrân când a intrat în odaie, apoi tăblia patului mi l-a ascuns.

  — A venit? îl întrebă Phelpoaia, sărind în întâmpinarea soţului ei.

  — Nu – răspunse el.

  — Doamne Dumnezeule, da’ ce-o fi păţit?

  — Nu-mi pot da seama – zise bătrânul. Drept să-ţi spun, sunt tare îngrijorat.

  — Îngrijorat? Eu simt că înnebunesc. Trebuie să fi venit, şi se vede că nu l-ai întâlnit pe drum. Asta trebuie să fie, inima îmi