— Dar, Sally dragă, ştii prea bine că nu puteam trece pe lângă el fără să-l vad.

  — Vai, ce încurcătură! Ce-o să zică soră-mea? Trebuie să fi venit! Ai trecut pe lângă el, asta e…

  — Nu mă mai chinui, că-s destul de chinuit şi-aşa. Nu pricep ce-a putut să se-ntâmple. Mi se-nvârte capul şi nu mi-e ruşine să spun că-s speriat de-a binelea. Dar nu-i nici o nădejde să fi venit. De-ar fi venit, cu siguranţă că l-aş fi văzut. Sally, e îngrozitor, să ştii că s-a întâmplat ceva cu vaporul!

  — Hei, Silas, ia uită-te colo, parcă vine cineva pe drum!

  Bătrânul se repezi spre fereastra de deasupra patului. Phelpoaia atâta aştepta: se aplecă şi mă trase repede de sub pat, iar când bătrânul se întoarse cu spatele la fereastră, o văzu stând lângă mandea, cu faţa toată numai un zâmbet şi strălucind ca o casă în flăcări. Mă treceau năduşelile şi aveam o mutră tare plouată.

  Bătrânul strigă, cu ochii cât cepele:

  — Cine-i ăsta?

  — Cine crezi că e?

  — N-am idee. Cine-i?

  — Tom Sawyer.

  Pe legea mea, îmi venea să intru-n pământ! Dar nu era vreme de fleacuri. Bătrânul îmi strânse mâna şi începu să mi-o scuture, în vreme ce dumneaei ţopăia în jurul nostru, plângând de bucurie. Apoi mă copleşiră amândoi cu întrebări despre Sid, Mary şi celelalte rubedenii.

  Dar bucuria lor era nimica toată pe lângă a mea – parcă mă născusem a doua oară, aşa de fericit eram că ştiu cine sunt. M-au pisat aşa vreo două ceasuri, până când mi-au înţepenit fălcile de atâta pălăvrăgeală, îndrugându-le despre familia mea, adică a lui Tom Sawyer, mai multe lucruri decât se puteau întâmpla în şase familii Sawyer. Le-am povestit, de asemenea, cum la gura Râului Alb a sărit în aer un cazan şi cum am stat trei zile până l-au dres. I-am legat frumuşel la gard cu povestea asta, fiindcă habar n-aveau cum devine cazu’. Să fi vorbit despre explozia unui piron, ăia tot m-ar fi crezut.

  Acum mă simţeam grozav de bine pe de o parte, dar pe de alta mă simţeam cam prost. Era plăcut şi uşor să fii Tom Sawyer, dar când am auzit pufăitul unui vapor ceva mai la vale, nu prea mi-a mai plăcut. Te pomeneşti că Tom Sawyer vine cu vaporul ăsta! mi-am zis. Dacă intră fără veste în casă şi, până să-i fac eu semn să-şi ţină gura, îmi şi spune pe nume?

  Treaba asta nu-mi plăcea de loc. Trebuia să-i ies în întâmpinare şi să-l pun în gardă. Le-am spus Phelpsilor că mă duc în târg să-mi aduc calabalâcul. Bătrânul ar fi vrut să mă-nsoţească, dar i-am spus că nu-i nevoie, fiindcă ştiu să mân calul şi singur, aşa că n-are rost să se ostenească.

  C A P I T O L U L XXXIII.

  Am pornit spre târg cu căruţa; cam la jumătatea drumului, zărind o altă căruţă, m-am oprit şi-am aşteptat să se apropie.

  — Opreşte! strigai şi căruţa se opri. Era Tom Sawyer, fireşte! Văzându-mă, căscă gura ca un cufăr şi, după ce în-ghiţi de două-trei ori în sec, izbuti în cele din urmă să îngaime:

  — Ştii bine că nu ţi-am făcut nici un rău, niciodată. De ce te-ai întors de pe lumea ailaltă şi nu-mi dai pace?

  — Nu m-am întors de loc, fiindcă nici nu m-am dus.

  Când îmi auzi glasul, se linişti puţin, dar nu de tot.

  — Nu-ţi bate joc de mine, că nici eu nu mi-aş bate joc de tine să fiu în locul tău! Pe onoarea ta că nu eşti strigoi?

  — Pe onoarea mea că nu-s.

  — Ei, atunci se schimbă chestia. Da’ tot nu pricep. Ascultă, n-ai fost de loc omorât?

  — Nu, de loc, m-am prefăcut doar, ca să-i duc de nas. Vino-ncoace şi pune mâna pe mine, dacă nu mă crezi.

  Mă pipăi şi se încredinţă numaidecât. Şi se arătă atât de bucuros de revedere, că nu mai ştia ce să facă. Voia să afle de îndată tot ce se-ntâmplase, cică era o aventură grozavă, misterioasă, care-l răscolea până-n adâncul sufletului.

  — Ai răbdare – i-am zis – avem tot timpul.

  Şi spunându-i căruţaşului său să aştepte, m-am dus cu Tom ceva mai încolo şi i-am povestit în ce dandana mă băgasem.

  — Ce crezi c-ar fi bine să facem? l-am întrebat.

  Mă rugă să-l las să se gândească niţel în linişte.

  Se gândi ce se gândi, apoi spuse:

  — E-n regulă. Am găsit cheia. Ia-mi cufărul în căruţa ta şi zi că-i al tău. Te-ntorci iavaş-iavaş, aşa ca s-ajungi acasă la ora potrivită, iar eu o să dau o, raită prin târg şi o să mă-ntorc, ca s-ajung cu vreun sfert sau jumătate de ceas după tine. La-nceput, te prefaci că nu mă cunoşti!

  — Bine – zic eu – dar stai niţel. Mai e ceva, un lucru pe care nu-l ştie nimeni în afară de mine. E vorba de un negru, pe care vreau să-l scot din robie, unul Jim, ştii care, negrul domnişoarei Watson.

  — Ce? Păi Jim e…

  Se opri şi căzu pe gânduri.

  — Ştiu ce-o să spui. O să spui că-i o ticăloşie. Ei, şi ce? Sunt un ticălos şi-am să-l răpesc. Te rog să-ţi ţii gura şi să nu mă pârăşti. Ce zici, vrei?

  — O să te-ajut să-l răpeşti! răspunse el, cu ochii strălucitori.

  Parcă mă izbise în moalele capului! Nu-mi venea să-mi cred urechilor şi zău că în clipa aia Tom Sawyer a scăzut mult în ochii mei. Era cevA. De necrezut: Tom Sawyer să răpească un negru!

  — Vezi-ţi de treabă! Glumeşti!

  — Nu glumesc de loc – spuse el.

  — Bine. Glumă sau neglumă, dacă auzi de-un negru fugar, nu uita că nu ştii