Apoi i-am luat cufărul, i l-am pus în căruţa mea şi am pornit înapoi, iar el spre târg, aşa cum ne înţelesesem. Dar eram aşa de bucuros şi cu capul atât de plin de gânduri, încât am uitat că trebuie să merg încet. Am ajuns acasă mult mai repede decât s-ar fi cuvenit după un drum aşa de lung. Bătrânul mă întâmpină în prag:

  — Ia te uită! Cine-ar fi crezut că gloaba asta e-n stare să alerge aşa de repede! Bine-ar fi fost să cronometrez. Şi nici n-a năduşit, dar de loc! Mare minunăţie! Acu’ n-aş mai vinde-o nici pentru o sută de dolari, zău! Şi eu care credeam că nu merită mai mult de cincisprezece!

  Altceva n-a mai zis. Ce om de treabă era bătrânul, şi-aşa de nevinovat! Nu găseai altul ca el în toată lumea. Şi nu-i de mirare, fiindcă nu era numai fermier, ci şi predicator. Ridicase cu mâna lui şi pe cheltuiala lui o bisericuţă de lemn, în spatele plantaţiei. Era şi şcoală, şi biserică. Şi nu lua nici un ban pentru predică, măcar că predica făcea toate paralele. Prin. Sud erau mulţi fermieri-predicatori dintr-ăştia, care tot aşa se purtau.

  Peste vreo jumătate de ceas, căruţa lui Tom se opri în faţa porţii. Când o văzu, tuşa Sally, care stătea la fereastră, strigă:

  — Vine cineva! Cine-o fi? S-ar zice că-i un străin. Jimmy (ăsta era unul din copii) du-te şi spune-i Lizei să mai pună un tacâm!

  Se repeziră cu toţii spre uşa din faţă, fiindcă de! nu pică în fiecare an un străin prin locurile astea şi când pică stârneşte mai multă vâlvă decât frigurile de baltă. Tom sărise pârlcazul şi venea acum spre casă, iar căruţa pornise înapoi spre târg. Noi toţi ne strânsesem buluc la uşă şi aşteptam. Tom era îmbrăcat în straie de oraş şi avea lucrul pe care-l preţuia cel mai mult: un public care să caşte gura la el. În asemenea împrejurări, nu-i venea de loc greu să se poarte „cu stil”. Nu era el omul care să străbată curtea sfios ca un mieluşel. Dimpotrivă, venea tacticos şi ţanţoş ca un ţap. Când ajunse în faţa noastră, îşi scoase pălăria cu atâta graţie, de parc-ar fi fost vorba de capacul unei cutii cu nişte fluturaşi adormiţi, pe care n-ar fi vrut să-i trezească.

  — Dumneavoastră sunteţi domnul Archibald Nichols? întrebă el.

  — Nu, băiete – răspunse bătrânul – îmi pare rău, dar căruţaşul te-a amăgit. Nichols locuieşte cu vreo trei mile mai la vale. Dar poftim înăuntru.

  Tom aruncă o privire peste umăr şi spuse:

  — Prea târziu, nici nu se mai vede!

  — Da, da, s-a dus, fiule. Vino în casă şi ia masa cu noi. După aia o să te ducem cu căruţa până la ferma lui Nichols.

  — Nu, nu vreau să vă fac atâta deranj. Am să merg pe jos, nu-mi pasă că-i departe.

  — Nu te putem lăsa să pleci aşa; pe la noi, în Sud, oamenii sunt primitori şi nu vreau să călcăm obiceiul. Poftim înăuntru!

  — Hai, vino – se amestecă în vorbă tuşa Sally. Nu-i nici un fel de deranj pentru noi. Trebuie să rămâi. Trei mile e un drum tare lung, şi-i plin de praf. Nu te putem lăsa să mergi pe jos pân-acolo. Şi-apoi, cum te-am văzut venind, am şi poruncit să mai pună un tacâm. Nu ne refuza; Vino şi sjmte-te ca la dumneata acasă!

  Tom le mulţumi frumos şi cu căldură şi catadicsi să intre. Făcu apoi o plecăciune şi spunându-le că-i din Hicksville (statul Ohio) şi că-l cheamă William Thompson, urmă să toarne la poveşti despre Hicksville şi despre locuitorii săi.

  Auzindu-l, stăteam ca pe ace şi mă întrebam cum naiba o să mă scoată din încurcătură cu aiurelile astea. Deodată însă, în timp ce vorbea, se aplecă spre mătuşa Sally şi o sărută drept pe gură. Apoi se aşeză la loc şi urmă să povestească, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Tuşa Sally însă a sărit ca arsă şi, ştergându-şi gura cu dosul palmei, s-a burzuluit la el:

  — Marţafoi obraznic ce eşti!

  — Mă mir de dumneavoastră, doamnă! spuse el, făcând pe jignitul.

  — Te miri, ai, dar drept cine mă iei? îmi vine să te… Ascultă, ce-ţi veni să mă săruţi?

  — N-a fost cu gând rău, doamnă – răspunse Tom cam spăsit. Vă rog să mă iertaţi. Credeam s-o să vă facă plăcere.

  — Zurliule! izbucni ea, înşfăcând fusul şi abia stăpânindu-se să nu i-l azvârle în cap. Ce-ţi veiii să crezi una ca asta?

  — Păi, ştiu şi eu… De! … aşa mi s-a spus…

  — E nebun cin’ ţi-a spus. N-am mai pomenit aşa ceva. Cine ţi-a spus?

  — Păi, toată lumea. Toţi mi-au zis aşa, doamnă.

  Tuşa Sally clocotea de mânie. Ochii îi scăpărau şi-şi sucea degetele de parcă voia să-l sfâşie.

  — Care „toată lumea”? Zi repede cum îi cheamă, că de nu, are să fie un nătărău mai puţin pe lume!

  Tom se ridică de pe scaun cu o mutră plouată şi-i spuse, mototolindu-şi în mâini pălăria:

  — Îmi pare rău, şi nu m-am aşteptat la una ca asta. Aşa mi s-a spus să fac. Toţi mi-au spus: „Sărut-o, c-o să-i facă plăcere”. Aşa mi-au spus. Dar îmi pare rău, doamnă, şi pe-onoarea mea că altă dată n-o să vă mai sărut.

  — Zău, ştii că eşti bine! Cred şi eu că n-ai să mai îndrăzneşti!

  — Da, doamnă, zău că n-am să vă mai sărut decât dac-o să mă rugaţi!

  — Să te rog?! N-am mai pomenit obrăznicie ca asta, de când mama m-a făcut! Ai să ajungi la vârsta lui Matusalem41 până să te rog eu aşa ceva pe tine sau pe alţii de-o seamă cu tine!

  — Doamnă, sunt de-a