Nu-şi sfârşi vorba şi se uită în jur, ca şi cum ar fi vrut să întâlnească o privire prietenoasă. Ochii i se opriră asupra bătrânului.

  — Domnule, nu-i aşa că şi dumneavoastră credeaţi c-o să-i facă plăcere s-o sărut?

  — Nu, nu, da’ de unde, eu… eu… nu credeam de loc…

  Apoi se întoarse spre mine şi-mi spuse:

  — Tom, nici tu nu credeai că tuşa Sally o să mă primească cu braţele deschise şi-o să-mi zică: „Sid Sawyer…?”

  — Dumnezeule! izbucni ea repezindu-se la el. Mă, derbedeu obraznic ce eşti, nu ţi-e ruşine să-ţi baţi joc de oameni în felul ăsta?

  Şi dădu să-l îmbrăţişeze, dar el o îndepărtă:

  — Nu, mai întâi roagă-mă să-ţi dau voie.

  Ea îl rugă fără să stea pe gânduri, apoi îl strânse-n braţe şi-l sărută de o mie de ori. În cele din urmă, îl trecu bătrânului, care adună, cum s-ar zice, firimiturile.

  — Doamne, ce surpriză! spuse ea după ce se mai răcori. Nu ne-aşteptam de loc să vii şi tu. Soră-mea nu-mi scrisese decât de Tom.

  — Aşa-i, trebuia să vină numai Tom – răspunse el – dar am rupt pielea de pe ea să mă lase şi pe mine să plec şi pân’ la urmă mi-a dat voie. Pe vapor, eu şi Tom ne-am gândit c-ar fi o surpriză straşnică să sosească doar el aici, iar eu să zăbovesc pe drum şi să mă dau apoi drept un străin. Dar am săvârşit o mare greşeală, tuşă Sally. Ăsta nu-i un loc potrivit pentru un străin.

  — Fireşte că nu-i potrivit pentru nişte obrăznicături ca tine, Sid. Meritai să-ţi mut fălcile. N-am mai fost de nu ştiu când păcălită în halul ăsta. Dar nu-mi pasă. Ca să vă am aici, aş înghiţi şi o mie de păcăleli de-astea! Hm! Ce îndrăzneală! Când m-ai pupat, era să-nlemnesc de uimire, zău aşa!

  Am luat prânzul în tinda aia largă dintre casă şi bucătărie. Şapte familii s-ar fi putut hrăni cu mâncărurile aduse la masă; toate erau fierbinţi şi nici pomeneală de came de-aia fleşcăită şi aţoasă, care zace toată noaptea în dulăpior într-o cămară umedă şi-a doua zi dimineaţa are gustul unei fleici reci de canibal mort în ajun.

  Unchiul Silas binecuvântă îndelung bucatele, dar era o plăcere să-l asculţi, mai cu seamă că-n tot acest timp mâncarea nu se răcea de loc, cum se-ntâmplă de obicei în astfel de ocazii.

  După ce ne-am pus burta la cale, ne-am aşezat cu toţii la taifas – şi fireşte că Tom şi cu mine am fost numai urechi. Dar degeaba, fiindcă ăia n-au pomenit nimic de vreun negru fugar. Iar nouă ne-a fost frică să aducem vorba despre chestia asta. Dar seara, la cină, unul din băieţaşi spuse:

  — Tăticule, ce-ar fi să mă duc la teatru cu Tom şi cu Sid?

  — Nu se poate – răspunse bătrânul. Cred că astă-seară nu joacă, şi chiar dac-ar juca, nu-ţi dau voie să te duci. Negrul fugar ne-a povestit, mie şi lui Burton, ce-i cu trupa aia de pungaşi. Burton zicea c-o să dea de veste tuturor, aşa că la ora asta cred că trântorii ăia au şi fost alungaţi din târg.

  Va să zică aşa stăteau lucrurile! Dar nu mai puteam face nimic. Tom şi cu mine urma să dormim în aceeaşi odaie şi-n acelaşi pat. Fiind obosiţi, le-am spus noapte bună şi ne-am dus la culcare îndată după cină. Cum am ajuns sus, am ieşit pe fereastră, am coborât pe paratrăsnet şi-am pornit spre târg; eram sigur că regele şi ducele n-aveau habar de ce-i aşteaptă şi, dacă nu mă grăbeam să-i previn, avea să fie vai de pielea lor.

  Pe drum, Tom îmi povesti cum toată lumea crezuse c-am fost omorât şi cum nu mult după aceea babacu’ a dispărut şi nu s-a mai întors de-atunci. Mi-a spus apoi ce vâlvă stârnise fuga lui Jim, iar eu i-am povestit despre cei doi potlogari, despre „Minunea regească”, şi despre călătoria noastră pe plută. Până să-mi deşert eu tot sacul, am ajuns în inima târgului – cam pe la vreo opt şi jumătate – şi deodată am zărit în faţa noastră o ceată de oameni cu făclii. Urlau şi zbierau, băteau darabana în nişte tingiri şi suflau în goarne.

  Ne-am dat la o parte ca să le facem loc să treacă şi când s-au apropiat, am văzut că târau în mijlocul lor pe rege şi pe duce, călări pe o prăjină. Mai bine zis, am ghicit că ei erau, fiindcă de atâta smoală, şi fulgi, nu mai aveau nimic omenesc în ei. Păreau o pereche de panaşe uriaşe.

  Mi se întorceau maţele când mă uitam la ei, şi mi-era milă să-i văd în ce hal au ajuns, ticăloşii! Nu mai puteam să le port nici o pică. Era o privelişte îngrozitoare! Ce cruzi ştiu să fie oamenii cu semenii lor!

  Era prea târziu ca să mai putem face ceva pentru ăia. Am întrebat pe câţiva ce se-ntâmplase, şi-am aflat că oamenii se duseseră la teatru cu mutrele cele mai nevinovate, aşteptând nemişcaţi până ce bietul rege a început cu schimonoselile. Atunci, la un semnal, spectatorii au tăbărât pe ei.

  Am pornit înapoi spre casă. Nu mă mai simţeam aşa bine că-nainte. Mi-era niţeluş ruşine şi silă, deşi nu săvârşisem nimic rău. Aşa se-ntâmplă totdeauna: fie că faci bine, fie că faci rău, totuna e – conştiinţa omului n-are nici o noimă şi, oricum s-ar purta, tot în contra lui se-ntoarce. De-aş avea un câine la fel de ageamiu ca o conştiinţă, i-aş da şoricioaică, zău aşa. Conştiinţa asta ocupă mai mult loc decât toate celelalte măruntaie ale omului, măcar că nu e de nici un folos. Tom Sawyer e de-aceeaşi părere.

  C A P I T O L U L XXXIV.

  Am