— Mă Huck, ce tâmpiţi am fost că nu ne-am gândit la asta mai înainte! Pun prinsoare că ştiu unde-i Jim!

  — Nu cred! Unde-i?

  — În coliba aia de lângă jgheab. Ia ascultă, când eram la masă,: n-ai băgat de seamă că un negru ducea acolo mâncare?

  — Ba da.

  — Pentru cine crezi că era mâncarea?

  — O fi fost pentru vreun câine.

  — Aşa credeam şi eu, dar nu era pentru un câine.

  — De unde ştii?

  — Fiindcă era şi o felie de pepene.

  — Da, da, am băgat şi eu de seamă. Cum de nu m-am gândit că un câine nu mănâncă pepeni? Asta dovedeşte că poţi să te uiţi şi să nu vezi nimic.

  — Când a intrat acolo, negrul a deschis lacătul, şi după ce a ieşit, l-a închis la loc. Cam pe la sfârşitul mesei, i-a adus unchiului o cheie, pun rămăşag că era aceeaşi cheie. Pepene, va să zică om, lacăt, va să zică prizonier. Nu-mi vine să cred c-ar putea fi doi prizonieri pe-o plantaţie aşa de mică, unde oamenii sunt atât de cumsecade şi de buni la suflet. Sunt sigur că Jim e prizonierul, şi-mi pare bine c-am descoperit treaba asta ca nişte detectivi. Nu dau doi bani pe alte metode.

  Şi-acum, fă bine şi gândeşte-te la un plan pentru răpirea lui Jim. Am să mă gândesc şi eu şi-apoi o să-l alegem pe ăl mai bun.

  Ce cap avea băiatul ăsta! Păi, de-aş avea eu capul lui Tom Sawyer, nu l-aş da nici pentru rangul de duce, de secund de vapor, de clovn într-un circ sau mai ştiu eu ce. M-am apucat să ticluiesc un plan, mai mult ca să mă aflu în treabă. Ştiam prea bine al cui o să fie ăl mai bun.

  — Gata? mă întrebă Tom peste câteva minute.

  — Da.

  — Ia să vedem!

  — Uite ce m-am gândit eu. O să ne fie uşor să aflăm dacă Jim e acolo. După-aceea, mâine seară, mă duc cu barca şi aduc pluta de la insuliţă încoace. În cea dintâi noapte întunecoasă şterpelesc cheia din buzunarul bătrânului, după ce s-o culca, şi-l duc pe Jim cu pluta la vale. Ziua o să stăm ascunşi, iar noaptea o să plutim, cum făceam şi-nainte. Ce zici, merge?

  — Nici vorbă că merge, dar e simplu ca bună ziuă. E prea uşor. La ce-ţi foloseşte planu’ dacă n-ai nici o primejdie în cale? Apă de ploaie! N-ar stârni vâlvă nici cât o spargere la o fabrică de săpun.

  Am tăcut chitic, fiindcă m-aşteptam la vorbele astea. Ştiam prea bine că odată ce-şi pune el în gând ceva, nu-i chip să-l contrazici.

  Mi-a vorbit apoi despre planul lui şi mi-am dat numaidecât seama că era de cincisprezece ori mai bun ca al meu în ce priveşte stilul, şi nu numai că-i asigura lui Jim libertatea, în aceeaşi măsură ca şi planul meu, dar putea să ne coste şi viaţa pe toţi trei. Am fost încântat şi i-am zis c-ar fi bine să-ncepem. N-are rost să vă arăt despre ce era vorba, fiindcă tot n-avea să rămână aşa pân’ la urmă. Ştiam eu că Tom o să-l schimbe pe ici pe colo, adăugând la tot pasul câte-un clenci nou. Şi chiar aşa a fost.

  Un lucru era sigur: Tom Sawyer nu glumea de loc şi avea într-adevăr de gând să mă ajute să-l răpesc pe negru din robie. Nu pricepeam în ruptul capului treaba asta. Îmi zi-ceam: „Uite un băiat bine-crescut, de familie bună, care are-un caracter de pierdut, nu ca mine! E deştept, nu bătut în cap, învăţat, nu ageamiu, bun la suflet, nu josnic. Şi cu toate astea, lasă la o parte orice mândrie şi cinste şi se apucă de o treabă ca asta, care-o să-l facă de râsul lumii şi pe el, şi pe-ai lui”. Nu puteam pricepe nici să mă tai. Era prea din cale-afară şi, ca prieten adevărat, s-ar fi cuvenit să io spun şi să-l îndemn să se lase păgubaş cât mai e timp. Mă pregăteam chiar să-i spun, dar el îmi tăie vorba:

  — Ce, îţi închipui că nu ştiu ce fac? M-ai auzit tu vorbind vreodată aiurea?

  — Nu.

  — N-am spus c-am să te-ajut să-l răpeşti pe negru?

  — Ba da.

  — Şi-atunci?

  Altceva n-a mai spus, şi nici eu. N-avea nici un rost să-i mai spun ceva. Când zicea el c-o să facă o treabă, se ţinea totdeauna de cuvânt. Dar tot nu pricepeam ce-i venise să se vâre într-o treabă ca asta – aşa că l-am lăsat în pace, fără să-mi mai bat capul. Dacă ţinea neapărat la chestia asta, n-aveam cum să-l opresc. La urma urmelor, treaba lui.

  Când ne-am întors, toată casa amuţise, învăluită în beznă. Ne-am furişat până la coliba de lângă jgheab, ca s-o cercetăm. Am luat-o prin ogradă, ca să vedem cum au să se poarte dulăii. Ne cunoşteau, aşa că n-au lătrat mai mult decât latră de obicei câinii de la ţară, când se-apropie cineva de ei, noaptea. Ajungând lângă colibă, am cercetat-o şi din faţă şi pe de laturi. În partea pe care n-o cunoşteam – cea dinspre miazănoapte – am văzut o ferestruică pătrată, foarte înaltă, cu o stinghie groasă bătută de-a curmeziş.

  — Asta-i ce ne trebuie – am zis eu. Gaura asta-i destul de mare ca să treacă Jim prin ea, dacă scoatem stinghia.

  — E simplu ca bună ziua şi uşor ca trasul la fit. Sper să găsim un mijloc ceva mai complicat, Huck Finn.

  — Ce-ar fi atunci să tăiem stinghia cu ferăstrăul, aşa cum am făcut eu înainte de-a fi omorât?

  — Aşa mai vii de-acasă – zise el. E plin de farmec, de mister şi de primejdii. Dar pun rămăşag că