Între colibă şi gard era un şopron de scânduri în prelungirea acoperişului; şopronul ăsta era la fel de lung ca şi coliba, dar ceva mai îngust – să tot fi avut vreo doi metri. Spre miazăzi avea o uşă încuiată c-un lacăt. Tom merse până la cazanul de săpun şi, după ce se uită cu băgare de seamă în jur, se întoarse cu drugul de fier cu care oamenii ridicau capacul cazanului. Cu ajutorul drugului el smulse unul din belciuge şi lanţul căzu. Am deschis uşa şi-am intrat înăuntru, închizând-o la loc. Am scăpărat apoi un chibrit şi-am văzut că şopronul era doar lipit de colibă, fără să comunice cu ea. Nu era podit şi înăuntru nu se vedea nimic afară de nişte gioarse ruginite: cazmale, sape, târnăcoape şi-un plug şchiop. Când chibritul s-a stins, am ieşit afară şi-am pus la loc belciugul, închizând uşa la fel de bine cum fusese şi-nainte. Tom era încântat:

  — Acu’ suntem pe drumul ăl bun. Săpăm un tunel şi-l scoatem pe Jim afară. Săpatul o să ne ia vreo săptămână.

  Am pornit înapoi spre casă: eu am intrat pe uşa din dos, care se deschidea uşor, trăgând de-o clampă de piele (în locurile astea uşile nu sunt zăvorâte), dar Tom, găsind că asta nu-i destul de romantic, ţinu morţiş să se caţăre pe paratrăsnet. După ce se urcă de trei ori până la jumătate şi căzu jos istovit, a patra oară fu cât pe ce să-şi spargă capul; atunci se hotărî să se lase păgubaş. Dar după ce se odihni niţel, se apucă să-şi mai încerce norocul o dată şi izbuti să se caţăre până sus.

  A doua zi, în zori, ne-am trezit şi ne-am dus la colibele negrilor ca să ne împrietenim cu câinii şi să ne punem bine cu negrul care-i aducea demâncare lui Jim (dacă despre Jim era vorba).

  Negrii tocmai sfârşiseră masa de dimineaţă şi se pregăteau să plece la câmp. Negrul lui Jim umplea o strachină cu pâine, carne şi alte merinde. În clipa când ceilalţi ieşeau, cineva aduse din casă cheia.

  Negrul ăla avea o faţă blajină şi surâzătoare, şi-şi legase cu aţă, în ciucuraşi, părul lânos, pasămite ca s-alunge vrăjitoarele. Zicea că de la o vreme vrăjitoarele nu-i dădeau pace de loc, înfăţişându-i vedenii ciudate şi aducându-i în urechi tot felul de vorbe şi zvonuri năstruşnice. Cică în viaţa lui nu fusese vrăjit vreme atât de îndelungată.

  Tot povestindu-şi necazurile, se înfierbântă şi uită ce avea de făcut.

  — Pentru cine-i mâncarea asta? îl întrebă Tom. Pentru câini?

  Negrul surâse şi faţa i se încreţi toată, ca o băltoacă în care arunci o piatră.

  — Da, dom’ Sid – spuse el – pentr-un câine, un câine grozav. Vreţi să-l vedeţi?

  — Da.

  L-am înghiontit cu cotul pe Tom, şoptindu-i:

  — Ce, te duci acolo, ziua-n amiaza mare? Nu era în planu’ nostru!

  — Nu era, da-i acum.

  Ce mai tura-vura, ne-am dus, dar mie nu-mi prea plăcea treaba asta. În colibă era întuneric beznă, nu vedeai nici la doi paşi. Jim era de bună seamă acolo şi ne văzuse, căci strigă:

  — Huck! Tu eşti? Doamne! Uite-l şi pe dom’ Tom!

  Eram sigur că aşa o să se întâmple. Nu ştiam ce să fac şi chiar de-aş fi ştiut, totuna era, căci negrul ăla strigă:

  — Doamne sfinte! Cunoaşte pe dumneavoastră?

  Acuma se vedea ceva mai bine. Tom se uită la negru fără să clipească şi spuse, cu mirare în glas:

  — Cine să ne cunoască?

  — Negru’ ăsta fugar.

  — Nu cred că ne cunoaşte! Cin’ ţi-a băgat în cap aşa ceva?

  — Cum cine? Păi n-a strigat el adineauri, ca şi cum vă cunoaşte?

  Tom zise atunci, şi mai nedumerit:

  — Ce tot vorbeşti? Cine-a strigat? Când a strigat? Ce-a strigat?

  Şi întorcându-se spre mine, îmi spuse cât se poate de liniştit:

  — Ai auzit pe careva strigând?

  Ce era să-i răspund?

  — Nu, n-am auzit pe nimeni.

  Tom se întoarse apoi spre Jim şi-l întrebă, uitându-se la el de parcă nu l-ar mai fi văzut pân-atunci:

  — Ai spus ceva?

  — Nu, dom’le, n-am spus nimic.

  — Nici o vorbă?

  — Nu, dom’le, nici o vorbă.

  — Ne-ai mai văzut vreodată?

  — Nu, dom’le, nu ţin minte.

  Atunci Tom se întoarse spre negru, care părea buimac şi speriat din cale-afară, şi-i spuse cu asprime în glas:

  — Ce-ţi veni? Ce te-a făcut să crezi c-a strigat cineva?

  — O, e vrăjitoarele alea afurisite! Mai bine mor decât să trăiesc aşa! O clipă nu mă lasă, dom’le, mă omoară cu zile, aşa de tare mă sperie. Vă rog să nu spuneţi la nimeni, că dacă află dom’ Silas, mă ceartă. Dumnealui zice că nu se află pe lume vrăjitoare. Aş vrea să fie şi dânsu’ aici, ce-ar mai zice dacă le-ar vedea cu ochii lui? N-ar mai putea să zică nimic de data asta! Dar aşa se-ntâmplă mereu, omu-ncăpăţânat rămâne încăpăţânat toată viaţa, nu vrea să vază şi să afle singur nimic, iar când tu afli şi-i spui şi lui, nu te crede.

  Tom îi făgădui că n-o să spună nimănui şi-i dădu un ban, sfătuindu-l să-şi mai cumpere nişte aţă ca să-şi lege părul. Apoi îmi spuse, uitându-se la Jim:

  — Mă-ntreb dacă nenea Silas o să-l spânzure pe negrul ăsta. De-aş pune mâna pe un negru pe care l-ar răbda inima să fugă de la stăpân nu l-aş da stăpânului, ci l-aş spânzura.

  Negrul se duse la uşă, ca să vadă banul la lumină, şi începu să-l muşte, ca să se încredinţeze că-i bun. Tom îi şopti atunci lui Jim:

  — Fă-te că nu ne cunoşti. Dac-ai să auzi noaptea zăngănit de