Jim abia avu timp să ne strângă mâna, căci negrul se întoarse lângă noi. I-am spus c-o să venim şi altă dată, dacă mai vrea. Negrul ne răspunse că i-ar face mare plăcere, mai cu seamă seara, fiindcă vrăjitoarele îl canoneau îndeosebi pe întuneric, şi atunci nu strica să aibă pe cineva în preajmă.

  C A P I T O L U L XXXV.

  Până la prânzişor mai rămăsese vreun ceas, aşa că ne-am dus în pădure. Tom era de părere că nu putem săpa fără puţină lumină. Şi cum un felinar ne-ar fi putut da de gol, ăl mai bun lucru era – zicea el – să adunăm nişte vreascuri putrede, care se cheamă „focul vulpii” şi care dau o pâlpâire slabă dacă le pui într-un loc întunecos. Am strâns un braţ de vreascuri dintr-astea şi le-am ascuns într-un tufiş, apoi ne-am aşezat să ne odihnim.

  Tom nu prea era în apele lui:

  — La naiba! După mine, treaba asta e prea uşoară. E al dracului de greu să ticluieşti uri plan complicat! Nici tu paznic ca să-l otrăveşti, nici tu câine ca să-i vâri pe gât vreun hap adormitor; şi p-ormă, Jim e legat de-un picior cu un lanţ de trei metri: ridici patul, scoţi lanţul şi gata povestea. Şi mai e şi nenea Silas ăsta, care după ce că se-ncrede în toată lumea, îl trimite cu cheia pe negrul ăla cu cap de bostan şi nu pune pe nimeni să-l supravegheze! De mult putea Jim să iasă din vizuină, de nu era legat cu lănţoiul ăla de picior! Mă Huck, n-am văzut combinaţie mai tâmpită ca asta! Eşti silit să născoceşti singur toate piedicile. Dar n-avem încotro, asta-i marfa şi trebuie să scoatem cât mai mult din ea. Numai că, să ştii de la mine, e mai mare gloria dacă-l răpeşti trecând printr-o sumedenie de greutăţi şi primejdii, când ăi care aveau datoria să ţi le ridice în cale s-au lăsat pe tânjală şi-a trebuit să le născoceşti singur, din capul tău. Uite, de pildă, chestia cu felinarul. Când stai să te gândeşti, de fapt ne minţim când zicem că un felinar ar fi primejdios. Cred că am putea lucra şi c-un alai de torţe, dac-am vrea. Uite ce zic eu: e musai să meşterim un ferăstrău, la prima ocazie.

  — Ce să facem cu el?

  — Ce să facem?! Păi nu ştii că trebuie să tăiem piciorul patului lui Jim, ca să putem scoate lanţul?

  — Dar adineauri spuneai c-ar fi de ajuns să ridicăm patul.

  — Numai tu eşti în stare să judeci aşa, Huck Finn. Vorbeşti ca un copil de grădiniţă. Ce naiba, n-ai citit niciodată o carte despre baronul Trenk42 despre Casanova43, despre Benvenuto Cellini44, despre Henric al patrulea45 sau despre ăilalţi eroi? Unde s-a mai pomenit să slobozeşti un prizonier cu trucurile astea de fată bătrână? Nu, băiatule. Autorii ăi mai celebri ne învaţă că piciorul patului trebuie despicat în două şi lăsat aşa, după ce-ai înghiţit, fireşte, talaşul ca să nu mai poată fi găsit, şi după ce-ai pus niţel pământ şi niţică unsoare în jurul locului ferestruit, pentru ca nici cel mai ager majordom să nu poată vedea măcar o urmă şi astfel să creadă că piciorul patului e neatins. În noaptea evadării, te duci şi dai un bobârnac patului, şi-ai terminat cu el; desprinzi lanţul şi gata povestea. Nu-ţi mai rămâne decât s-agăţi de metereze scara de frânghie şi să cobori pe ea până jos, rupându-ţi fireşte piciorul în şanţ, fiindcă scara e cu vreo nouăsprezece picioare mai scurtă decât trebuie. Dar nu face nimic, fiin’că te-aşteaptă caii şi vasalii credincioşi, care te adună de pe jos şi te-aruncă-n şa. Şi iată că porneşti spre Languedocul46 tău de baştină, spre Navarra47 sau încotro pofteşti. E straşnic, Huck. Tare-aş vrea să fie un şanţ şi-n jurul colibei noastre. Să ştii că dacă ne mai rămâne timp, o să săpăm unul chiar în noaptea evadării.

  — Ce nevoie-avem de un şanţ, când ne-am hotărât să-l scoatem pe sub colibă? l-am întrebat eu.

  Dar el n-auzea nimic. Uitase şi de mine şi de tot. Stătea cu bărbia-n palmă şi se gândea. În curând începu să ofteze şi să dea din cap:

  — Nu, din păcate nu e neapărată nevoie de treaba asta.

  — Care treabă? zic eu.

  — Adică, nu mai e nevoie să tăiem cu ferăstrăul piciorul lui Jim.

  — Dumnezeule! Cum o să fie nevoie de aşa ceva? Da’ ce-ţi veni să te gândeşti să-i tai piciorul?

  — Unii din cei mai celebri autori aşa făceau. Neputând să se descotorosească de lanţuri, îşi tăiau mâna ca să poată evada. C-un picior ar fi şi mai bine. Dar trebuie să renunţăm. În cazu’ de faţa, nu-i musai, şi p-ormă Jim e negru şi n-ar pricepe de ce e nevoie de-aşa ceva şi c-aşa-i obiceiul în Europa. Aşa că treacă de la noi. Dar o scară de frânghie i-am putea da. Ştii ce? Ne rupem cearşafurile şi-i însăilăm o scară. Nu-i mare lucru. I-o putem trimite într-o plăcintă. Aşa se obişnuieşte. Am mâncat eu şi plăcinte mai rele.

  — Vorbeşti aiurea, Tom Sawyer! Jim n-are nevoie de-o scară de frânghie.

  — Ba da, are nevoie. Tu vorbeşti aiurea, Huck! Habar n-ai. Musai să aibă o scară de frânghie! Toţi prizonierii au.

  — Ce naiba să facă cu ca?

  — Cum ce să facă? O ascunde-n pat, ce, nu poate? Toţi fac la fel. Trebuie să facă şi el ca toată lumea. Huck, văd că nu vrei de loc să ţii seama de reguli. Una-două, ai vrea să începi ceva nou. Să zicem că nu face nimic cu scara. Ei şi? O să rămână în pat, ca o urmă, după ce-o să fugă. Ce, crezi că ăia n-or să aibă nevoie de urme? Oho, şi-ncă cum! După tine, ar fi să nu le