— Bine – zic eu – dac-aşa-s regulile şi nu se poate altfel, să-i dăm o scară. Nu vreau să calc regulamentu’. Dar uiţi un lucru, Tom Sawyer: dacă rupem cearşafurile ca să-i croim lui Jim o scară de frânghie, pun mâna-n foc că ne găsim beleaua cu tuşa Sally. Uite ce cred eu: o scară din scoarţă de nuc nu costă nimic, nu aduce nici o pagubă şi poţi s-o îndeşi într-o plăcintă sau s-o vâri într-un mindir de paie, la fel de bine ca pe-o scară de cârpă. Cât despre Jim, nu se pricepe de loc la socoteli d-astea, aşa că nu-i pasă ce fel de…

  — Uf! Măi, Huck, de-aş fi la fel de ageamiu ca tine, mi-aş ţine gura, măcar atât. Cine-a mai auzit ca un prizonier de stat să evadeze pe-o scară făcută din scoarţă de nuc? Te râd şi curcile!

  — Bine, fă cum vrei, Tom. Dar te-aş sfătui să mă laşi să împrumut un cearşaf de pe frânghia de rufe.

  — Asta mai merge – spuse el, fulgerat de o nouă idee. Împrumută şi-o cămaşă.

  — Ce ne trebuie-o cămaşă, Tom?

  — Pentru Jim, ca să-şi ţină jurnalul.

  — Pe dracu’ jurnal! Păi Jim nici nu ştie să scrie.

  — Ei şi? Da’ ce, nu poate să facă semne pe cămaşă dacă-i dăm o pană cioplită dintr-o lingură veche de cositor sau dintr-un capăt de doagă?

  — Dar, Tom, n-ar fi mai bine să prindem o gâscă şi să-i smulgem o pană? I-ar fi mai lesne să scrie cu ea.

  — Mă, da’ nătăfleţ mai eşti! În temniţele fortăreţelor n-aleargă gâştele, ca prizonierii să le poată jumuli. Ei îşi fac totdeauna penele din sfeşnice vechi de alamă sau din alte asemenea lucruri grele şi butucănoase care le cad sub mână. Şi trec săptămâni şi luni întregi până să le meşterească, fiindcă trebuie să le ascută de zid. Chiar de-ar avea o pană de gâscă, tot nu s-ar folosi de ea, n-ar fi după tipic.

  — Bine, dar cerneala din ce-o să i-o facem?

  — Mulţi o fac din rugină de fier şi din lacrimi, dar ăsta-i obiceiul oamenilor de rând şi-al muierilor. Aşii se folosesc de propriul lor sânge. Şi Jim o să poată. De câte ori o să vrea sa trimită vreun răvaş misterios, fie el cât de mic şi obişnuit, ca lumea să afle unde-i captivat, Jim o să poată să-l scrie cu furculiţa pe fundul unui talger de tinichea şi să-l arunce apoi pe fereastră. Aşa obişnuia şi Masca de Fier48, e ăl mai bun clenci.

  — Dar Jim n-are nici un talger de tinichea, i se aduce mâncarea într-o oală.

  — Nu-i nimic, îi facem noi rost!

  — Nimeni n-o să-i poată citi talgerele!

  — Nu despre asta-i vorba, Huck Finn. Treaba lui e să scrio pe talgere şi să le-arunce afară. Nu-i musai să le poţi citi. De cele mai multe ori nu poţi citi nimic din ce-a scris prizonierul pe-un talger de tinichea sau pe alte lucruri.

  — Atunci ce rost are să mai strici bunătate de talger?

  — La naiba, doar nu-s talgerele prizonierului!

  — Bine, bine, da’ sunt ale cuiva, nu?

  — Să zicem că da. Ei şi? Ce-i pasă prizonierului ale cui sunt?

  Se opri, auzind clopoţelul care vestea masa de dimineaţă. Am pornit spre casă.

  În aceeaşi dimineaţă am împrumutat de pe frânghia de rufe un cearşaf şi o cămaşă albă şi le-am băgat într-un sac vechi, pe care-l găsisem. Apoi ne-am dus în pădure, am scos din ascunzătoare vreascurile de „focul vulpii” şi le-am vârât şi pe ele în sac. Zic c-am împrumutat, fiin’c-aşa obişnuia să spună babacu’. Tom însă zicea că ăsta nu-i împrumut, ci curată hoţie – numai că furam, cică, în numele unui prizonier, iar prizonierii, când au nevoie de ceva, nu se dau în lături de la nimic şi lumea nu-i osândeşte pentru asta.

  Nu-i nici o crimă dacă prizonierul fură lucrul de care are nevoie ca să poată evada. E dreptul lui – zicea Tom – aşa că atâta vreme cât noi lucram pentru un prizonier, aveam tot dreptul să furăm tot ce ne trebuia ca să-l scoatem din puşcărie. Cu totul altceva ar fi dacă n-ar fi vorba de-un prizonier; în cazul ăsta, numai un ticălos ar fi în stare să fure. Ne-am hotărât aşadar să furăm tot ce ne-o cădea sub mână. Şi cu toate astea, într-o zi, după aceea, mi-a tras un perdaf număru’ unu, când am şterpelit un pepene din grădina negrilor şi l-am mâncat. Nu s-a lăsat până nu m-a silit să mă duc la negri şi să le dau un gologan, fără să le spun pentru ce. Tom zicea că n-avem dreptul să furăm decât ceea ce ne trebuie. Şi când i-am spus că mie-mi trebuia pepenele, mi-a răspuns că n-aveam nevoie de el pentru evadarea din temniţă.

  — Asta-i deosebirea – adăugă el. Dac-ai fi vrut să-l iei ca să ascunzi în el un pumnal şi să i-l strecori în taină lui Jim, ca să aibă cu ce să-l omoare pe majordom, totul ar fi fost în regulă.

  N-am mai zis nimic, cu toate că mă-ntrebam la ce-mi foloseşte că lucrez pentr-un prizonier, dacă-s nevoit să-mi frământ creierii cu o sumedenie de fineţuri de-astea ori de câte ori mi se iveşte ocazia să şterpelesc un pepene!

  Ei, şi cum spuneam, în dimineaţa aceea am aşteptat până ce s-a dus fiecare la treaba lui şi ograda s-a golit de oameni. Atunci Tom a dus sacul în şopron, iar eu am stat de caraulă ceva mai încolo. N-a zăbovit mult şi, când s-a întors, ne-am aşezat amândoi pe stiva de lemne, să mai vorbim de una, de alta.

  — Acum avem tot ce ne trebuie, afară de unelte